etica profesionala

cum sunt cutremurele de pământ, ciumele şi minunile de tot felul, profesionalii nu
sunt în stare să indice cauzele reale şi să explice felul în care s-a produs efectul. în
aceste cazuri, profesionalii recurg de obicei la un invizibil principiu inteligibil drept
cauză directă a fenomenului care îi surprinde, şi care, după părerea lor, nu poate fi
explicată prin puterile obişnuite ale naturii. Dar filosofii, care cercetează mai profund,
observă îndată că, chiar în cele mai familiare evenimente, energia cauzei e tot atât de
puţin inteligibilă ca şi în cele mai neobişnuite, şi că numai prin experienţă cunoaştem
împreunarea (conjunction) frecventă a obiectelor, fără să fim vreodată în stare de a
constata ceva care ar fi conexiunea (conexión) lor. În acest caz, aşadar, mulţi filosofi
se socotesc obligaţi de raţiune să recurgă, în toate cazurile, la acelaşi principiu, la care
omul din popor se referă numai în cazuri care apar miraculoase şi supranaturale.
Aceşti filosofi consideră spiritul şi intelectul nu numai ca o cauză ultimă şi originară
a tuturor lucrurilor, ci ca singura şi directa cauză a fiecărui eveniment ce se petrece în
natură. Ei afirmă că acele obiecte, care de obicei sunt numite cauze, nu sunt în
realitate altceva decât ocazii; şi că principiul adevărat şi direct al fiecărui efect nu e o
oarecare putere sau forţă naturală, ci voinţa Fiinţei Supreme care vrea ca asemenea
obiecte particulare să fie pe veci unite între ele. în loc de a spune că o bilă de biliard
mişcă pe alta printr-o forţă pe care a primit-o de la creatorul naturii, ei zic că
divinitatea însăşi, printr-o voinţă particulară, mişcă bila cea de a doua, fiind
determinată la această acţiune de ciocnirea cu prima bilă, ca urmare a acelor legi
generale pe care dânsa şi le-a făcut pentru ea însăşi în cârmuirea universului. Dar
filosofii care fac cercetări mai aprofundate constată că, după cum nu cunoaştem deloc
puterea de care depinde acţiunea reciprocă a corpurilor, tot astfel nu cunoaştem
puterea de care depinde acţiunea sufletului asupra corpului sau a corpului asupra
minţii; şi în ambele cazuri suntem tot atât de puţin în stare, fie prin simţurile sau prin
conştiinţa noastră, să arătăm ultimele principii ale acţiunii. Aceeaşi ignoranţă, aşadar,
îi sileşte la aceeaşi concluzie. Ei afirmă că Dumnezeu e cauza directă a unirii dintre
suflet şi corp, şi că nu organele simţurilor sunt acelea care, prin impresiunea produsă
de obiectele exterioare, produc senzaţiile în spirit, dar că o voinţă particulară a
Creatorului nostru omnipotent excită asemenea senzaţii ca urmare a anumitor mişcări
ale organelor. în acelaşi fel, nu e energia voinţei aceea care produce mişcările locale
în membrele noastre; Dumnezeu însuşi e acela căruia îi place să sprijine voinţa
noastră, prin ea însăşi neputincioasă, şi să ordone acea mişcare, pe care într-un mod
greşit o atribuim puterii şi activităţii noastre proprii. Dar nici filosofii nu se opresc la
aceste concluzii. Adeseori, ei extind aceeaşi inferenţă la mintea însăşi, în operaţiunile
ei interne. Viziunea noastră mintală sau concepţia ideilor nu e altceva decât o
revelaţie pe care ne-o face Creatorul nostru. Dacă în mod voluntar îndreptăm
gândurile noastre la un obicei oarecare şi evocăm imaginea sa în mintea noastră,
atunci nu voinţa noastră e aceea care creează acea idee, ci Creatorul tuturor lucrurilor
le descoperă minţii noastre şi ni le înfăţişează.
Astfel, după părerea acestor filosofi, toate lucrurile sunt pline de Dumnezeu.
Nefiind mulţumiţi cu principiul că nimic nu există decât prin voinţa lui Dumnezeu şi
nimic nu posedă putere fără să fie acordată din partea sa, ei despoaie natura şi toate
fiinţele create de orice putere proprie, pentru a face dependenţa lor de Dumnezeu mai
perceptibilă şi directă. Nu-şi dau scama că prin această teorie micşorează, în loc să
266