etica profesionala

să cunoaştem unirea secretă dintre suflet şi corp şi natura acestor două substanţe,
unire care face ca una să poată opera asupra celeilalte.
În al doilea rând: nu suntem în stare să punem în mişcare toate organele
corpului cu aceeaşi putere, deşi pentru deosebirea remarcabilă dintre ele, nu putem
indica nici o explicaţie decât experienţa. Pentru ce voinţa influenţează asupra limbii şi
a degetelor, iar nu asupra inimii şi ficatului? Această întrebare niciodată nu ne-ar
cauza greutăţi, dacă am fi conştienţi de o putere, în cazul întâi, nu în cel de al doilea.
Atunci am percepe, independent de experienţă, pentru ce puterea voinţei asupra
organelor corpului e mărginită în limite aşa de strâmte. Fiind în cazul întâi pe deplin
informaţi despre puterea sau forţa prin care voinţa operează, am şti de asemeni pentru
ce influenţa sa se mărgineşte exact numai la aceste limite şi nu se întinde mai departe.
Un om care e lovit dintr-o dată de paralizie la picior sau la braţ, sau care nu de
mult timp a pierdut aceste membre, încearcă la început adeseori să le mişte şi să le
întrebuinţeze în funcţiile lor obişnuite. în acest caz el e tot aşa de conştient de puterea
sa asupra membrelor, ca şi un om perfect sănătos conştient de puterea sa de a mişca
orice membru, care rămâne în starea şi condiţia naturale. Dar conştiinţa nu înşală
niciodată. Prin urmare, nici în primul caz şi nici în cel de al doilea nu suntem
conştienţi de o putere oarecare. Influenţa voinţei noastre o învăţăm numai din
experienţă. Şi numai experienţa ne învaţă cum un eveniment urmează altuia, fără a ne
arăta conexiunea secretă care le leagă laolaltă şi le face să fie inseparabile.
În al treilea rând: învăţăm din anatomie că obiectai asupra căruia, într-o mişcare
voluntară, puterea lucrează direct, nu-i membrul însuşi care e pus în mişcare, ci anumiţi
muşchi şi nervi şi spirite animale (animal spiritis), sau poate altceva şi mai puţin
însemnat şi mai necunoscut, prin care se propagă treptat mişcarea până ce ajunge la
membru însuşi, a cărui mişcare e ţinta directă a voinţei. Poate exista oare o dovadă mai
sigură că puterea prin care e efectuată această întreagă operaţie, nu numai că nu e
cunoscută direct şi exact printr-un sentiment intern sau conştiinţă, ci e în cel mai mare
grad foarte misterioasă şi de neînţeles? Spiritul doreşte un anumit efect; imediat se
produce un altul, necunoscut nouă şi cu totul deosebit de cel dorit: acesta din urmă
produce un altul, tot atât de necunoscut, până ce în sfârşit, printr-un lung şir, efectul dorit
se produce. Dar dacă am simţi puterea originară, ea ne-ar fi şi cunoscută, şi dacă ar fi
cunoscută, am cunoaşte şi efectul ei, deoarece orice putere e relativă efectului ei. Şi viceversa,
dacă efectul e necunoscut, atunci nici puterea nu poate fi cunoscută sau simţită
întotdeauna. Cum putem fi conştienţi de o putere care să mişte membrele noastre, dacă
nu avem o asemenea putere, ci numai o putere de a mişca anumite spirite vieţuitoare,
totuşi operează în aşa fel încât e cu totul dincolo de puterea noastră de înţelegere?
Cred, deci, că, fără temeritate, dar cu certitudine, putem conchide din toate
acestea că ideea noastră de putere nu e o copie a unui sentiment sau a unei conştiinţe
despre o putere în interiorul nostru, care idee se naşte, când punem în mişcare
organele noastre sau ne folosim de membre în scopuri ce le sunt proprii. Că mişcarea
lor rezultă din porunca voinţei e un fapt al experienţei zilnice ca şi alte fapte naturale.
Dar puterea sau energia prin care e efectuat acesta e tot aşa de necunoscut şi de
neconceput ca şi aceea ce produce alte fapte naturale. Să afirmăm, deci, că suntem
conştienţi de o putere sau energie în suflet, când printr-un act sau poruncă a voinţei
noastre, evocăm o idee nouă, ne îndreptăm spiritul spre contemplarea ei, o examinăm
264