etica profesionala

că, de câte ori s-a produs un fenomen, el a fost însoţit de un anumit efect şi de aici
conchidem că fenomene similare vor fi totdeauna însoţite de efecte similare.
Experienţa este deci aceea care în lumea faptelor ne învaţă cum să procedăm, ea este
aceea care ne învaţă cum se leagă fenomenele între ele.
Hume nu se opreşte însă aici, ci merge mai departe şi vrea să vadă care sunt
lucrurile experienţei înseşi. Un om, oricât de bine dotat în ce priveşte inteligenţa,
dacă ar fi pus dintr-odată şi pentru prima oară în faţa întâmplărilor din univers, ar
observa numai că fenomenele se succed, dar n-ar putea sesiza însăşi determinarea
cauzală, fiindcă forţele care se află la baza fenomenelor nu se arată simţurilor. EI va
observa că un fenomen urmează altuia, dar nu va avea de aici dreptul să susţină că
fenomenul anterior este cauza fenomenului posterior.
Şi totuşi orice om face inferenţe, orice om conchide din apariţia unor fenomene
apariţia altora. Pe ce ne bazăm noi, ca de la o simplă succesiune să ne ridicăm la un raport
de cauzalitate? Răspunsul lui Hume este foarte simplu: pe obişnuinţă. Noi am văzut în mai
multe rânduri că un obiect a fost însoţit de un altul şi de aceea, de câte ori vedem pe unul,
ne aşteptăm să vedem şi pe celălalt. Totdeauna, când este vorba de obiecte din experienţă,
un singur caz nu este suficient pentru a face o inferenţă, ci e nevoie de un număr mai mare
de cazuri. Şi anume e nevoie de un număr mai mare de cazuri, e nevoie de repetare,
tocmai pentru ca în suflet să se producă acea înclinare de a lega asociativ un obiect, pe
care-l considerăm cauză, cu un altul pe care-l considerăm efect. Aşadar, după Hume
obişuinţa este principiul ultim şi baza tuturor raţionamentelor din experienţă. Această
obişnuinţă face ca în suflet să ia naştere acea stare, pe care Hume o numeşte credinţă şi
care ne face ca din perceperea cauzei să aşteptăm producerea cu necesitate a efectului ce
va urma, sau, dacă percepem întâi efectul să conchidem din el cauza. Hume face o analiză,
plină de fine observaţii acestei stări sufleteşti, numită credinţă.
Aşa cum a procedat cu noţiunea de cauzalitate, la fel a procedat Hume şi cu
noţiunea de substanţă. El reduce noţiunea de substanţă tot la un proces sufletesc
asociativ, dând astfel o gravă lovitură acestei noţiuni, care în istoria gândirii omeneşti
a jucat un rol de seamă.
Trebuie să mărturisesc că un om se face vinovat de o aroganţă de neiertat, dacă,
atunci când în cercetările sale i-a scăpat un argument, conclude că acesta nu există.
Trebuie de asemenea să mărturisesc că, deşi multe secole de-a rândul toţi învăţaţii s-
au ostenit în zadar cu cercetarea unei anumite probleme, totuşi ar fi pripit, poate, să se
conchidă că această problemă trebuie, prin urmare, să depăşească orice
comprehensiune omenească. Chiar dacă examinăm toate izvoarele cunoştinţei noastre
şi conchidem că sunt insuficiente pentru asemenea probleme, totuşi poate rămânea o
bănuială că enumerarea nu e completă sau examinarea nu e exactă. Dar în privinţa
obiectului prezent, sunt anumite consideraţii care par a înlătura toată acea acuzare de
ignoranţă sau bănuiala unei erori.
E sigur că cei mai ignoranţi şi tâmpiţi ţărani - copii mici, chiar animale fără raţiune
- se perfecţionează prin experienţă şi învaţă calităţile obiectelor naturale, observând
efectele care rezultă din ele. Dacă un copil a simţit durere la atingerea flăcării unei
lumânări, el va avea grijă să nu mai pună mâna aproape de lumânare; el aşteaptă un efect
similar de la o cauză care e similară atât în calităţile sale perceptibile, cât şi în înfăţişarea
sa. Deci dacă se afirmă că intelectul copilului e dus spre această concluzie printr-un
260