etica profesionala

Una din modalităţile de dezlegare a acestei contradicţii poate fi considerată cerinţa
morală expusă de Isus Hristos: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” 16 . Ea ne spune că
aprecierea morală există înainte de toate o autoevaluare. Judecata morală reprezintă
judecata profesionalului asupra lui însuşi. Prin aceasta judecata morală se deosebeşte de
cercetarea judecătorească şi, în mare măsură, o completează. Fapta pentru care omul
răspunde în faţa altor oameni după lege este calificată ca o crimă, iar în acelaşi timp,
fapta în cauză pentru care omul răspunde în faţa propriei conştiinţe este calificată ca un
rău sau ca un păcat. Crima este întotdeauna o încălcare a unei reguli sociale fixată în
exterior – în obicei, tradiţie sau lege, în timp ce răul este încălcarea legii morale, la care
omul este alăturat în mod intern (acest lucru se are în vedere atunci cînd se spune că
legea morală este imprimată în inimă). În această ordine de idei, celebrul filosof englez
Th. Hobbes scria că legea este conştiinţa statului. Parafrazînd această afirmaţie, putem
spune că conştiinţa (glasul moralei) este legea personalităţii.
Principiul „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” subliniază unitatea dintre subiectul şi
obiectul aprecierii morale ca o condiţie a funcţionării normale a profesionalului în
societate. Condiţia în cauză este destul de dură şi incontestabilă cînd este vorba de condamnarea
morală a altor oameni. În ceea ce priveşte elogiul adus altora, în acest caz justificarea
şi formele lui concrete de manifestare cer o examinare deosebită. Dar, este evident
şi faptul că adeseori elogiul adus altor persoane devine o formă deghizată a autoelogierii.
Paradoxul comportamentului moral în formularea lui clasică este atribuit, de
obicei, lui Ovidiu: „Văd şi ştiu ce este binele dar săvîrşesc cu toate acestea răul”.
Profesionalului îi este propriu să tindă spre ceea ce este mai bun, să dea prioritate
binelui în detrimentul răului, pentru că el nu poate să-şi fie duşman sie însuşi. În
situaţia descrisă de Ovidiu (anume aceasta constituie caracterul ei paradoxal) totul are
loc în mod invers: omul alege răul, îşi provoacă daune sie însuşi. Rezultă că omul ştie
ce este binele, dar nu merge pe această cale, binele neavînd pentru el un sens de
obligaţiune. Putem oare în acest caz să considerăm că omul este capabil de a vedea şi
aproba ce este mai bine, că el posedă cunoştinţele la care pretinde?
În cazul unor afirmaţii de ordin moral, este necesar să facem o distincţie între ceea
ce omul ştie ca atare şi ceea ce el crede că ştie. Ca criteriu al departajării afirmaţiilor
adevărate de cele eronate poate servi verificarea experimentală, practica. Un astfel de
experiment în morală este măsura obligativităţii judecăţilor morale pentru acel ce le
enunţă. În morală a şti şi a alege este unul şi acelaşi lucru, autenticitatea moralei este
verificată de pregătirea de a încerca pe sine însuşi forţa ei binefăcătoare. În Evanghelie
se spune, „că după roadele lor îi veţi cunoaşte” 17 şi, în această ordine de idei, afirmaţia în
cauză poate deveni un răspuns la situaţia pe care o analizăm, în care omul doar
presupune, doar se preface că vede şi încuviinţează binele.
Fără o concepere cotidiană ancorată în faptele şi acţiunile oamenilor, noi nu
sîntem în stare să elaborăm un criteriu pentru determinarea unei măsuri diferite a
virtuţilor unor indivizi. În caz contrar, ar reieşi că toţi profesionalii sînt la fel de
virtuoşi. Profesionalului îi este propriu de a avea o opinie despre sine mai bună decît
este ea în realitate, este firesc ca el să creadă despre sine numai de bine.
16 Biblia, op. cit., Matei, 7:1.
17 Ibidem, Matei, 7:16.
26