etica profesionala

on human nalure, 1730-1740, cu care îşi începu activitatea lui publicistică. Această
lucrare însă era sortită să constituie pentru tot restul vieţii lui un izvor de mari necazuri.
Acestei lucrări i-au urmat altele, care i-au dat lui Hume o reputaţie de mare scriitor şi
gânditor. Iată scrierile lui filosofice în ordinea lor cronologică: An Inqitiry concerning
human unders anding (Cercetare asupra intelectului omenesc) 1748; Inquiry concerning
the principles ofmorals (Cercetare asupra principiilor moralei) 1751; Politicul discourses
(Discursuri politice), 1752; Four disertations: The natural history of religion; of the
passion; oftragedy; ot the standard of taste (Patru dizertaţii: Istoria naturală a religiei; a
pasiunilor, a tragediei; a criteriului gustului) 1757; Dialogues on natural religion
(Dialoguri asupra religiei naturale) apărută postum la 1779.
În afară de lucrările filosofice, Hume a publicat şi o monumentală lucrare
intitulată Istoria Angliei (1754-1761). D. Hume moare la 25 august st.v. 1776.
Ca şi J. Locke şi G. Berkeley, compatrioţii şi predecesorii săi, D. Hume este un
teoretician al cunoştinţei, şi anume un teoretician empirist al cunoştinţei. Ceea ce-l
preocupă pe el, înainte de toate, este valoarea cunoştinţei omeneşti. Dar această valoare
a cunoştinţei omeneşti nu poate fi stabilită, după el, decât numai dacă se cunoaşte
originea ideilor noastre. De aceea, Hume caută să stabilească izvoarele din care decurg
toate cunoştinţele atât cele ştiinţifice cât şi cele vulgare. După el cunoştinţele, toate fără
deosebire, purced din două izvoare: din impresii şi din idei. Ce înţelege el însă prin
impresii şi ce înţelege prin idei? Prin impresii înţelege percepţiile ce se impun spiritului
prin forţa, prospeţimea, vivacitatea şi violenţa lor, cuprinzând sub acest nume şi
"senzaţiile, pasiunile şi emoţiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet"; iar
prin idei el înţelege copii slabe şi şterse, ce se păstrează în gândire, ale impresiilor, urme
palide şi fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut.
După Hume "toate ideile simple, de la prima lor apariţie, derivă din impresii,
care le corespund şi pe care le reprezintă exact". Iar o dovadă convingătoare despre
valoarea acestui principiu o constituie faptul că persoanele care nu au facultăţi pentru
anumite impresii nu au nici ideile corespunzătoare: de pildă un orb nu poate avea
ideea de culoare, iar un surd pe aceea de sunet. Dintre ideile cu care se ocupă Hume
şi întru dezlegarea cărora a adus contribuţii cu un considerabil răsunet istoric, sunt
ideea de cauzalitate şi aceea de substanţă. Ce susţine el în legătură cu ideea de
cauzalitate? Determinarea cauzală nu poate să fie cunoscută cu ajutorul gândirii,
adică pe cale apriorică. Astfel din noţiunea unei bile de biliard lovită cu tacul şi care
urmează să lovească o altă bilă de biliard, noi nu putem deduce efectele pe care le va
produce în aceasta. Căci se pot gândi mai multe lucruri: se poate gândi că bila pusă în
mişcare de lovitura tacului să izbească bila cealaltă, pe care s-o pună în mişcare, dar
ea însăşi să rămână pe loc, sau să imprime bilei celeilalte o mişcare laterală etc. O
mulţime de ipoteze pot fi prin urmare gândite, dar nici una nu poate fi gândită cu
necesitate, fiindcă mişcarea bilei de a doua este o întâmplare cu totul deosebită de
mişcarea bilei dintâi. Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină şi
din această pricină nu se poate spune niciodată a priori ce evenimente anumite vor
decurge dintr-un anumit alt eveniment dat. Principiul cauzalităţii nu este prin urmare
după Hume un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem
aprioric noţiunea de efect din cea de cauză, pe ce ne bazăm noi când afirmăm că între
două evenimente există o legătură cauzală? Hume răspunde: pe experienţă. Am văzut
259