etica profesionala

eale şi cele produse de imaginaţie fiind mai puţin regulate, vii şi constante, sunt
numite într-un mod mai potrivit idei sau imagini ale lucrurilor, pe care ideile le
copiază şi reprezintă. Dar şi senzaţiile noastre, oricât de vii şi distincte ar fi ele, nu
sunt altceva decât idei, cu alte cuvinte, ele există în suflet sau sunt percepute de el tot
aşa de sigur cum sunt percepute ideile pe care sufletul însuşi le formează. Trebuie
admis că ideile simţurilor au mai multă realitate, adică sunt de obicei mai intensive şi
mai coerente decât creaţiile minţii, dar aceasta nu e un argument pentru a afirma că
ele există în afară de minte. Ele depind mai puţin de spirit sau de substanţa
cugetătoare care le percepe, pentru că sunt excitate de către voinţa unui alt spirit mai
puternic, dar totuşi sunt idei, şi e cert că nici o idee, fie ea slabă sau intensivă, nu
poate să existe altundeva decât în sufletul care le percepe.
Înainte de a trece mai departe, e necesar să ne ocupăm cu obiecţiile care s-ar putea
face împotriva principiilor expuse până aici. Dacă însă cei cu pricepere mai ageră vor
crede că fac prea multă vorbă, eu aştept să fiu iertat, fiindcă nu toţi profesionalii sesizează
astfel de probleme la fel de repede şi aş dori să fiu înţeles de toţi. întâi s-ar putea obiecta
că, după principiile mele, dispare din lume tot ceea ce este real şi substanţial şi locul îl
ocupă un sistem himeric de idei. Toate lucrurile care există există numai în minte, adică
sunt creaţii pur mintale. Deci ce e soarele, luna şi stelele? Mai mult încă, ce să gândim
despre corpul nostru propriu? Sunt toate acestea numai atâtea himere sau iluzii ale
fanteziei noastre? La aceste obiecţii şi la oricare alta de acelaşi fel eu răspund că prin
principiile mele nu suntem deposedaţi de nici un lucru real din lume. Tot ce vedem,
simţim, auzim, sau concepem şi înţelegem, rămâne aşa de cert ca şi înainte.
S-ar putea însă spune că deşi e învederat că nu există nici un substrat necugetător al
extensiunii şi al altor calităţi sau fenomene pe care le percepem, totuşi poate exista o
anumită substanţă sau un substrat al altor calităţi care ne sunt aşa de necunoscute cât de
necunoscută e lumina unui om născut orb, fiindcă nu avem un sens potrivit pentru
perceperea lor: dacă însă avem un simţ nou, atunci n-am putea să ne mai îndoim de
existenţa lor. Eu răspund mai întâi că, dacă prin cuvântul materie se înţelege numai
substratul necunoscut al calităţilor necunoscute, atunci n-are nici un sens să cercetăm,
dacă există aşa ceva sau nu, fiindcă nu ne priveşte deloc pe noi, şi nu văd nici un folos
într-o discuţie despre ceea ce nu ştim ce este aceasta şi pentru ce există.
G. Berkeley. Principiile cunoştinţei omeneşti
DAVID HUME
David Hume (citeşte: Devid Imn) s-a născut în
Edinburgh, la 26 aprilie st. v. 1711. În 1723 se înscrie la
secţia greacă a Universităţii din acest oraş, dând astfel
urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani
se înscrie la drept, în urma insistenţelor familiei sale, care
ţinea mult să-şi aleagă pentru viaţă o carieră practică. După
ce termină Colegiul, Hume se duse, înarmat cu mai multe
recomandări, către câţiva mari negustori, la Bristol, ca să
intre în viaţa de afaceri. După câteva luni numai însă, se putu convinge că negoţul nu
este pentru el. Plecă în Franţa, reîncepu să studieze şi redacta prima lui lucrare, Treatise
258