etica profesionala

Trec la examinarea argumentelor, care pot fi aduse spre apărarea doctrinei
abstracţiunii, şi încerc să văd dacă pot descoperi motivele care determină pe
profesionalii de ştiinţă să accepte o părere atât de străină concepţiilor comune,
precum pare a fi aceea despre abstracţiune. Un foarte apreciat filosof, decedat
deunăzi, a fost acela care a dat multă importanţă acestei teorii, crezând, precum se
pare, că posesiunea ideilor abstracte este ceea ce, din punctul de vedere al înţelegerii,
constituie cea mai mare deosebire între om şi animal. "Posesiunea ideilor generale
"zice el, "este ceea ce constituie distincţia perfectă dintre om şi animal: ea formează o
superioritate la care animalele nu pot ajunge în nici un caz, cu toate însuşirile lor.
Căci e evident: la animale, noi nu observăm urme din care am putea deduce că ele se
folosesc de semne generale pentru idei universale: deci, aceasta ne îndreptăţeşte a
presupune, că ele n-au facultatea de a forma abstracţiuni sau idei generale, deoarece
nu se folosesc de cuvinte sau de alte semne generale". Puţin mai departe el zice:
"puteţi deci presupune că tocmai în această privinţă speciile animalelor se deosebesc
de oameni, şi că aceasta este diferenţa proprie care le separă şi sfârşeşte prin a pune
între animale şi oameni o aşa mare distanţă. Căci dacă în general animalele au idei şi
dacă nu sunt simple maşini (ceea ce unii presupun), atunci nu putem tăgădui că într-o
măsură oarecare au şi raţiune. Mi se pare atât de evident că sunt unele care raţionează
în anumite împrejurări, încât mi se pare că au senzaţii, dar aceasta se petrece numai în
idei particulare, tocmai după cum le primesc cu ajutorul simţurilor. Cele mai înaintate
dintre ele sunt legate în sfera acestor limite înguste şi, după părerea mea, nu sunt în
stare de a le depăşi printr-o abstracţie oarecare". (Locke: Essay on Human Understanding
Cartea II, Cap. I, pp. 10 şi 11).Sunt de acord cu acest autor erudit că animalele
nu ajung la facultatea de a forma abstracţiuni. însă dacă aceasta e însuşirea prin care
se disting animalele, atunci mi-e teamă că printre ele trebuie socotită şi o mare parte
din cei consideraţi ca oameni. Cauza aici relevată, pentru care nu se poate presupune,
că animalele au idei abstracte generale, este observarea că ele nu se folosesc de
cuvinte sau de alte semne generale; este deci bazată pe presupunerea că întrebuinţarea
cuvintelor implică posesiunea ideilor generale. Din aceasta reiese că profesionalii
sunt în stare de a forma idei generale sau abstracţiuni, fiindcă se folosesc de cuvinte.
Că aceasta e părerea şi argumentarea autorului, se va arăta mai jos prin răspunsul pe
care-l dă la întrebarea pusă într-un alt pasaj şi anume: "Deoarece toate lucrurile
existente sunt particulare, cum ajungem la termeni generali?". Răspunsul lui este:
"Cuvintele devin generale prin întrebuinţarea lor ca semne de idei generale." (Essay
on Human Understanding, Cartea I. Cap. III). Dar eu cred că un cuvânt devine
general prin faptul că se întrebuinţează ca un semn, nu al unei idei generale abstracte,
ci al mai multor idei particulare, fiecare din acestea fiind sugerate indiferent minţii
noastre prin acest cuvânt. Spre exemplu, când se zice: "schimbarea survenită în mişcare
e proporţională cu forţa imprimată", sau: "ceea ce are întindere, este divizibil",
aceste teoreme trebuie înţelese ca referitoare la mişcare şi întindere în general şi
totuşi nu va rezulta că sugerează minţii mele o idee despre mişcare fără nici un corp
mişcat sau fără nici o direcţie şi iuţeală determinată sau că trebuie să concep o idee
abstractă generală despre întindere care nu este nici linie, suprafaţă sau corp solid, şi
nici mare, mică, neagră, albă, sau roşie şi de nici o altă culoare determinată. Se trage
numai concluzia, că teorema despre orice mişcare particulară ce se consideră, fie
250