etica profesionala

la proprietatea privată (furtul) era calificată nu pur şi simplu ca o acţiune inadmisibilă
din cauza unor consecinţe cu un caracter distructiv pentru economie, pentru
tulburarea liniştii sociale etc., ci şi ca ceva nepermis în mod categoric, deoarece
această acţiune atentează la ceva ce este „sfînt”, fiind, în consecinţă, ceva imoral.
Această identificare a motivelor morale cu o determinare, o atitudine evlavioasă faţă
de proprietatea privată a devenit atît de durabilă încît socialistul francez Proudhon,
vroind să discrediteze proprietatea privată în sec. al XIX-lea, a înaintat împotriva ei
un argument conform căruia proprietatea privată era calificată drept un furt.
Discuţiile referitoare la ideile care pot fi considerate drept bine suprem şi care au o
prioritate morală absolută, la calităţile caracterului profesionalului care sînt virtuoase, la
moravuri, obiceiuri, tradiţii, deprinderi sociale, norme de comportare care sînt juste din
punct de vedere moral şi care nu sînt, lupta împotriva unor norme morale stabile şi sfinte
în locul cărora se înălţau altele, căutările continue a unor forme perfecte ale relaţiilor
dintre oameni însoţite din cînd în cînd de crize ale valorilor – aceasta reprezintă linia
cardinală şi nervul intern al vieţii morale în devenirea ei istorică.
Funcţionarea moralei în experienţa reală a vieţii sociale provoacă dificultăţi
specifice, legate de faptul că morala validează valoarea în sine a personalităţii, iar
prin activitatea practică profesionalii se constituie în relaţii ierarhice, prin intermediul
cărora unii îi conduc pe alţii. Aceste dificultăţi îşi găsesc expresia într-un şir de
paradoxuri, cele mai tipice şi mai răspîndite fiind paradoxurile evaluării morale şi ale
comportamentului moral.
6. Paradoxul evaluării morale şi al comportamentului moral
Paradoxul evaluării morale este indisolubil legat de problemă cine poate să
efectueze judecata morală, cine are dreptul să enunţe aprecieri morale? Este logic să presupunem
că o atare funcţie şi-o pot asuma profesionalii care se evidenţiază din facultăţile
lor morare, în acelaşi mod cum acest lucru se produce în alte sfere ale cunoaşterii şi
practicii, în care cuvîntul decisiv îi aparţine unui specialist în domeniu (dreptul de a
judeca despre muzică îl are un muzician, în chestiunile juridice, un jurist etc.). Însă una
din calităţile morale indiscutabile ale profesionalului este modestia, mai concret, faptul
că el este conştient de caracterul imperfect al fiinţei sale. Mai mult decît atît, cu cît este
mai perfect omul în sens moral, cu atît mai critică este atitudinea faţă de sine. De aceea
un om moral cu adevărat nu se consideră pe sine vrednic de a judeca pe cineva.
Pe de altă parte, acei oameni care îşi asumă cu dragă inimă rolul de învăţător şi
mentor în materie de morală dau dovadă de o astfel de calitate ca mulţumirea de sine,
care este în mod organic străină moralei şi ne vorbeşte în mod cert despre faptul că
aceşti oameni se ocupă de un lucru josnic. Observaţiile empirice ale existenţei umane
ne demonstrează că în aceste roluri false, de cele mai multe ori, apar profesionalii
care ocupă o treaptă mai înaltă în structura socială şi ierarhică (conducătorii faţă de
subalternii lor, învăţătorii faţă de discipoli etc.). În rezultat, obţinem următoarea
concluzie: cei care sînt în stare să efectueze evaluarea morală nu o vor realiza, iar
cei care vor să se ocupe de ea noi nu îi putem împuternici cu astfel de prerogative.
Evaluarea morală, în acest context, este concepută destul de amplu – ca o îndrumare
şi o condamnare morală, o laudă.
25