etica profesionala

Unei atari îngâmfări a neamurilor se adaugă aci îngâmfarea învăţaţilor, care,
ceea ce ştiu ei, vor să fie vechi de când lumea.
Această demnitate înlătură toate părerile învăţaţilor în jurul înţelepciunii
neasemuite a celor vechi; dovedeşte ca mincinoase oracolele lui Zoroastru caldeanul,
a lui Anacars scitul, care nu au ajuns până la noi, Pimandrul lui Mercur Trimegist,
Orficele (sau versuri ale lui Orfeu), Carmen aureus al lui Pitagora, precum o afirmă
toţi criticii cei mai pricepuţi; şi acuză de importunitate toate sensurile mistice date de
învăţaţi hieroglifelor egiptene şi alegoriile filosofice date legendelor greceşti.
Filosofa, pentru a veni în ajutorul speciei omeneşti, trebuie să ridice şi să sprijine pe
omul decăzut şi slab, iar nu să-i schimbe firea, nici să-l părăsească în coruperea sa.
Această demnitate îndepărtează de la şcoala acestei Ştiinţe pe stoici, care voiesc
amorţirea simţurilor, şi pe epicurei, care fac din ele un orânduitor; ambii neagă
Providenţa, aceia lăsându-se târâţi de destin, aceştia lăsându-se în voia întâmplării. Şi
admite pe filosofii politici şi, în special, pe platonici, care sunt de acord cu toţi legluitorii
în aceste trei puncte principale: că este o Providenţă Divină, că trebuie înfrânate
patimile omeneşti şi preschimbate în virtuţi omeneşti, şi că sufletul omenesc este
nemuritor. Această demnitate, prin urmare, ne va da trei principii ale acestei Ştiinţe.
Filosofía priveşte pe om aşa cum trebuie să fie şi nu poate rodi decât pentru
foarte puţini, care voiesc să trăiască în Republica lui Platon, iar nu să se prăvălească
în drojdia lui Romulus.
Legislaţia priveşte pe om aşa cum este, pentru a-i dat bune întrebuinţări în
societatea omenească; astfel, din cruzime, zgârcenie, ambiţie, care sunt cele trei vicii
care trec prin întregul neam omenesc, face milităria, negustoria şi curtea şi, totodată,
puterea, bogăţia şi înţelepciunea republicilor; din aceste trei mari vicii, care desigur
că ar prăpădi seminţia omenească pe pământ, ea face fericirea civilizaţiei.
Această demnitate dovedeşte că este o Providenţă Divină şi că ea este o divină
minte legluitoare care, din patimile oamenilor, toţi aţintiţi la fericirile lor particulare,
pentru care ei ar trăi ca fiarele sălbatice în pustietăţi, a făcut orânduirile civile prin
care profesionalii trăiesc în societatea umană.
Lucrurile, în afara stării lor naturale, nici nu se stabilesc, nici nu durează.
Această demnitate singură determină marea discuţie, dacă există drept în natură, sau
dacă societatea umană este sociabilă, ceea ce sună la fel.
Această demnitate însăşi, unită cu cea de a şaptea şi cu al său corolar, dovedeşte
că omul are liber arbitru, deşi slab, de a face din patimi virtuţi, dar că de Dumnezeu
este ajutat fireşte prin Providenţa Divină şi, în chip supranatural, de către harul
dumnezeiesc.
Profesionalii care nu ştiu adevărul despre lucruri, încearcă să se sprijine pe atât
cât ştiu sigur, pentru ca, neputându-şi satisface intelectul prin ştiinţă, cel puţin voinţa
să se odihnească pe cunoştinţă.
Filosofía contemplă raţiunea, de unde vine ştiinţa adevărului: filologia priveşte
autoritatea arbitrului uman, de unde vine conştiinţa certului.
Această demnitate demonstrează că astfel au greşit pe jumătate filosofii, care nu
şi-au asigurat raţiunile lor prin autoritatea filologilor, precum şi filologii care nu s-au
îngrijit să adeverească autorităţile lor prin raţiunea filosofilor; căci, dacă ar fi făcut-o,
ar fi fost mai de folos republicilor şi ne-ar fi prevenit în meditarea acestei ştiinţe.
245