etica profesionala

îngrijea defel să pună în evidenţă şi să lămurească rolul pe care-l avea emotivitatea,
adică sentimentul în creaţia închipuirii poetice.
Totuşi, Vico depăşea cu mult vremurile şi istoria gândirii; de aceea nu a fost
îndeajuns înţeles şi preţuit de generaţia sa şi de diferite altele ce au urmat. El a trebuit
să aştepte timp îndelungat în penumbra care atât de mult a dăunat, nu numai
profesionalului, ci chiar ideilor lui şi numai secolul nostru se poate mândri de a fi dat
filosofului napolitan locul ce i se cuvine în istoria filosofiei.
Vico şi-a început cariera triumfătoare, nu prin publicarea operei sale cele mai
însemnate, La Scienza Nuova, apărută în l744, chiar anul morţii sale, ci câteva decenii
mai târziu, când se afirma biruitor romantismul, care s-a înrâurit mult de la el; şi
steaua, în loc să apună, pare că devine mereu mai strălucitoare, întrucât filosoful care
răspunde mai mult nevoilor spirituale ale epocii noastre şi care se armonizează mai
mult cu inspiraţiile prielnice de a ne îndruma, cu simţ realist în tainele problemelor
metafizice, este însuşi G.B. Vico.
Vincenzo De Ruvo
DESPRE ELEMENTE
...Propunem aici următoarele axiome sau demnităţi, atât filosofice cât şi filologice,
unele întrebări puţin raţionale şi discrete, cu câteva definiţii lămurite; care, după cum e
sângele pentru trupul însufleţit, asemenea trebuie să-i curgă prin lăuntru şi s-o
însufleţească în aceea că această ştiinţă cugetă despre natura comună a neamurilor.
Omul, prin natura nedefinită a minţii omeneşti, în cazul când aceasta se năruie în
ignoranţă, el face din el însuşi rânduiala universului.
Această demnitate este motivul acelor două comune obişnuinţe omeneşti: una că
fama crescit eundo (faima creşte transmiţându-se), cealaltă că minuit praesentiafamam
(prezenţa micşorează faima). Care, făcând o foarte lungă cale, cât este de la
începutul lumii, a fost izvorul de totdeauna al tuturor măreţelor păreri, care au dăinuit
până acum din cea mai necunoscută şi îndepărtată vechime, din cauza acelei
proprietăţi a minţii omeneşti pomenită de Tacit în Viaţa lui Agricolă prin acel motto:
Omne ignotum pro magnifico est (Tot ceea ce este necunoscut trece drept măreţ).
Este o altă proprietate a minţii omeneşti că atunci când profesionalii nu-şi pot
face nici o idee despre lucrurile îndepărtate şi necunoscute, le consideră prin lucrurile
prezente şi cunoscute lor.
Această demnitate indică izvorul nesecat al tuturor greşelilor făcute de neamuri
întregi şi de toţi învăţaţii în jurul principiilor umanităţii; deoarece din timpurile lor de
strălucire, de cultură şi de măreţie, în care începură acelea a le lua în seamă, aceştia a
le judeca, au preţuit originile omenirii, care, prin natura lor, au trebuit să fie mici,
grosolane, foarte obscure.
Acestui chip de a gândi sunt de imputat două feluri de îngâmfări: una a
neamurilor şi alta a învăţaţilor.
Despre îngâmfarea neamurilor am auzit vorba de aur a lui Diodor Siculus: că neamurile,
fie greci, fie barbari, au avut atâta îngâmfare de a fi descoperit înaintea tuturor celorlalte
confortul vieţii omeneşti şi de a fi păstrat amintirea lucrurilor încă de la începutul lumii.
Această demnitate dărâmă dintr-o suflare toată înfumurarea caldeenilor, sciţilor,
egiptenilor, de a fi întemeiat ei cei dintâi umanitatea lumii antice.
244