etica profesionala

În acelaşi an, Vico înceta de a mai trăi în împăcarea unei sărăcii cinstite şi în
afecţiunea copiilor şi a câtorva prieteni ai săi.
Originea esteticii moderne
Prin prisma filosofiei istoriei, de fapt, se obişnuieşte să se înţeleagă aspectele
fundamentale, formele ideale ale vieţii popoarelor. Doar mulţumită acestor forme
ideale noi putem să definim diferitele manifestări ale vieţii omeneşti.
Epoca simţului e starea aproape de animalitate şi Vico nu vorbeşte de ea,
deoarece e epoca în care nu a început civilizaţia. Unicul criteriu ce îndrumează acest
răstimp este utilul.
Epoca fanteziei, în schimb, e închinată civilizaţiei. E timpul poeziei, în care
popoarele sunt, în chip spontan, poete. "Fantezia - spune Vico - nu e altceva decât
memoria dilatată şi compusă", adică creaţiune, prin folosinţa şi deformarea unor
noţiuni cunoscute, imagini şi năluciri ireale. Şi, mai mult, virtutea esenţială a
fanteziei, e "aceea de a da viaţă şi suflet lucrurilor insensibile şi neînsufleţite". Creaţia
mitului, sfinţirea eroilor, personificarea forţelor naturii, dăruirea de viaţă fenomenelor
şi obiectelor neexplicabile şi tainice, toate sunt manifestări ale emotivităţii mişcate a
oamenilor, iar forma vieţii lor e pricinuită de fantezie.
Prin aceasta, Vico nu afirmă că nălucirile poetice ar fi extravagante şi erori ale
oamenilor. Dimpotrivă! Ele sunt expresii adecvate şi potrivite formei de viaţă a
popoarelor. Astfel că nu sunt falsităţi, ci lucruri adevărat poetice, adică reprezentări
ale adevărului însuşi, de care sunt capabile minţile încă tulburate de patimi şi
neputincioase de a deosebi adevărul în constituţia sa nudă şi abstractă. Şi, cu cât
raţiunea este mai necioplită, cu atât fantezia e mai puternică; dar aceasta piere îndată
ce raţiunea ajunge să biruie definitiv. Insă fantezia ţine locul raţiunii prin faptul că dă
oamenilor putinţa de a-şi rândui mersul vieţii; şi dacă raţiunea rânduieşte împreună cu
adevărul, bine explicate şi, prin urmare, expuse în termeni de logică şi de principii,
fantezia rânduieşte şi călăuzeşte prin năluciri poetice care sunt adevărurile însele ce
îşi asumă aspecte şi forme corporale, pentru ca să fie înţelese mai mult şi mai bine de
fanteziile puternice ale epocii mijlocii.
Când ne gândim că în epoca lui Vico chiar în faptul esteticii stăpânea pur şi
simplu o preceptistică întemeiată pe canoane aflate de ici de colo, sau deduse din
reflecţii întâmplătoare asupra unor experienţe întâmplătoare, se înţelege ce mare
însemnătate are estetica vechiană, care, pentru prima oară în istoria gândirii, încadra
manifestările artei în dialectica ideală a vieţii omeneşti, izbutind să determine o
formă unică pentru toate, de la cele mai desăvârşite la cele mai modeste, izvorâte din
aceleaşi duhuri şi menite să mulţumească aceleaşi exigenţe omeneşti.
E drept că raţionalismul exercitase chiar pe tărâm estetic o acţiune importantă,
căutând, cu Boileau, să dea o "definiţie" frumuseţii, care, însă, se redusese să reînvie teza
platonico-aristotelică a artei înţeleasă ca o revelaţie în termeni sensibili şi particulari ai
unui ordin inteligibil şi ideal. De aceea frumuseţea era pentru raţionalism adevăr,
limpezime, ordine şi armonie, pe scurt: un adevăr limpede şi distinct în termeni particulari.
Ea nu prindea caracteristica însăşi a artei, aceea pe care noi o numim astăzi
forma propriu-zisă a acestei atât de importante activităţi spirituale, nici nu izbutea să
priceapă dinamica plăsmuitoare de unde izvora atare formă şi, în sfârşit, nici nu se
243