etica profesionala

obiecţiilor posibile, în special contra acelora aduse de Bayle, teza sa optimistă - a
lumii considerate ca cea mai bună. De ce există însă răul pe lume? O lume în care
există nenorociri, flagele, războaie, nu poate fi cea mai bună. Leibniz va răspunde că
noi nu vedem decât o parte a universului, un detaliu dintr-un tablou imens, dar care
rămâne pentru noi acoperit. De altfel, suferinţa ajută la purificare, la perfecţiune. Şi
cei care pătrund adânc ştiu că, în cele din urmă, dreptatea, virtutea este răsplătită.
Providenţa divină face ca lumea să unească o varietate imensă într-o ordine riguroasă.
Lumea e o "baltă plină cu peşti" sau "o grădină plină de plante". Dar această ordine
este o ordine morală, este ordinea Graţiei. Există deci pentru cei buni "o cetate a lui
Dumnezeu". Lumea celor buni va face "o Societate cu Dumnezeu".
Ca şi întreg secolul cartesian, Leibniz este convins că raţiunea poate descoperi
principiile apropiate sau ultime ale lucrurilor; dar acelaşi secol este un secol teist.
Filosof ia "nouă" înseamnă pe de o parte o nouă înţelegere, mecanică, a naturii, dar,
pe de altă parte, un fel nou de a proba existenţa lui Dumnezeu, printr-o demonstrare
raţională, de felul evidenţei adevărurilor matematice. Pentru Descartes, Dumnezeu
garanta în ultima analiză toate adevărurile noastre. Pentru Spinoza era substanţa
însăşi, lumea. Pentru Leibniz, Dumnezeu este deţinătorul raţiunii ultime de a fi a
lucrurilor, al orânduirii lor, ai legilor raţionale ale lumii şi al ordinii de perfecţiune şi
graţie pe care aceasta o împlineşte.
GIAMBATTISTA VICO
G.B. Vico s-a născut la Napoli în l668, fiu al lui
Antonio, un modest librar, şi al Candidei Masullo, femeie
cât se poate de simplă şi cu desăvârşire analfabetă. Pentru
a mulţumi pe un unchi, a urmat studiile juridice şi, în loc
să continue profesiunea de avocat, pe care totuşi o
începuse cu succes, a preferat să se ducă la Cilento în
Vatolla ca preceptor pentru disciplinele juridice al fiilor
marchizului Domenico Rocca.
Răstimpul la Vatolla fu hotărâtor pentru formarea
gândirii lui, deoarece în acea pustnicie el a rămas aproape imun faţă de raţionalismul
şi mecanicismul apărute în absenţa sa la Napoli.
La înapoiere, se află "ca un străin în casa lui proprie". S-a înscris pentru concursul
la catedra de Drept de la Universitatea din Napoli, dar nu izbuti. După câtva
timp, fu numit profesor de retorică, un fel de maître de conferences, cu o leafă foarte
modestă şi aşa rămase toată viaţa. S-a căsătorit cu o femeie de asemeni simplă şi
analfabetă şi a avut mulţi copii.
Operele sale cele mai însemnate sunt: De noştri temporis studiorum ratione din
l709; De universijuris uno principio el fine uno, din l720; De constantia jurisprudentiae
din l72l; Autobiografia din l728; şi, în sfârşit, La Scienza Nuova, lucrarea sa de
căpetenie, publicată pe socoteala proprie a autorului, care a trebuit, în vederea acestui
scop, să-şi vândă unicul briliant ce-l moştenise. Publicată, aşadar, pentru prima oară în
l725, ea a pricinuit multă grijă lui Vico, câţi ani îi mai rămâneau de trăit. Astfel, în l744,
el tipări o a doua ediţie refăcută a Ştiinţei Nouă, de care se ţine seamă astăzi, mai ales.
242