etica profesionala

la animal, de exemplu, care, prin ajutorul memoriei, are o viaţă sufletească mai
definită. Dacă putem vorbi de suflet la substanţele şi agregatele simple, spiritul nu va
aparţine decât profesionalului, care înţelege singur adevărurile raţionale. Toate
existenţele formează astfel de la monada simplă la animal şi, în fine, la om o ierarhie;
această idee de ierarhie, care reflectă alt aspect al unei ordini a naturii, este, pentru
Leibniz, esenţială; ea duce către ideea unei perfecţiuni.
Teza spiritualistă din Monadologie - a acestei vieţi spontane răspândite în orice
existenţă - nu poate fi înţeleasă altfel decât ca o încercare cu caracter pozitiv a lui
Leibniz de a uni o înţelegere fizică a lumii cu o înţelegere a ordinii ei totale, a
cauzelor ei adânci, a unei ierarhii, a unei justificări a lumii create şi orânduite de
providenţa divină. Lui Leibniz îi place să vadă varietatea mare a naturii - şi aceasta
nu este asigurată decât dacă fiecare monadă are forţa ei activă, ("fiindcă nu poţi găsi
unitate în ceea ce este pasiv") dar într-o ordine riguroasă. Ordinea iese din însăşi
spontaneitatea şi libertatea elementelor. Este ceea ce Leibniz va numi "armonie
prestabilită". Această "ipoteză" explică încadrarea monadelor independente, fără
contact cu exteriorul, într-o ordine riguroasă a lumii.
"Armonia prestabilită" este însă fondată în Dumnezeu. În Originea radicală a
lucrurilor, Leibniz arată cum simpla explicare fizică este insuficientă; oricât am vrea
să ne explicăm lucrurile, vom cădea din cauză în cauză fără ca să putem ajunge
vreodată la o cauză ultimă, va trebui, deci, să trecem de la fizic la metafizic. Şi aici
întâlnim ideea de Dumnezeu. Dumnezeu este ideea mare a întregii filosofii
leibniziene. De la Petit discours de métaphysique (1686) şi până la Principes de la
nature et de la grâce (1714) ea rămâne aceeaşi, şi în formulări aproape identice. Tot
sistemul metafizic al lui Leibniz este luminat de această idee.
Dumnezeu nu creează însă la întâmplare, ci după raţiuni suficiente. Dacă
filosoful Clarke va întreba de ce Dumnezeu nu a creat lumea mai curând sau mai
târziu în timp, Leibniz va răspunde că a ales timpul după o raţiune pe care a socotit-o
mai bună. Dumnezeu lasă ca lucrurile să acţioneze după legi cauzale; fiindcă acestea
sunt cele mai judicioase, cele mai simple; dar face ca sufletele să acţioneze după legi
finale, fiindcă urmează o raţiune a perfecţiunii. Dacă raţiunea suficientă este "principiul
mare", atunci această raţiune nu va explica numai, cauzal, realitatea lucrurilor,
dar şi, final, perfecţiunea lor. Va fi şi o raţiune a perfecţiunii. în lume există o
armonie prestabilită. Cum ar putea altfel monadele să se pună de acord? Şi lot
armonia prestabilită va explica şi legătura dintre suflet şi corp. Corpul îşi urmează
legile lui, cauzale. Sufletul pe ale lui, scopurile lui, legile lui finale. Nici o influenţă
de la unul la celălalt, corpurile acţionează ca şi cum nu ar fi suflete; sufletul, ca şi
cum nu ar exista corpuri; ce le uneşte nu este decât această "armonie", aspect şi ea al
unui principiu al perfecţiunii. Dar principiul perfecţiunii este Dumnezeu, El conduce
corpurile, "formele înfundate în materie", ca un inginer care îşi conduce maşinile
sale, dar guvernează spiritele "cum guvernează un suveran pe supuşii săi".
Ordinea dumnezeiască a lumii uneşte astfel mecanismul cu cauzele finale,
natura fizică cu natura morală, Natura cu Graţia. Dumnezeu este principiul organizării
raţionale a lumii. Dar această organizare este şi o "lume a Grapei". Dumnezeu
care este izvorul tuturor posibilelor are de ales între mai multe lumi. El a ales această
lume care este cea mai bună posibilă. în Theodicee, Leibniz apără, contra tuturor
241