etica profesionala

Problema mare care îl pasionează pe Leibniz este aceeaşi care îl pasiona şi pe
Descartes, şi pe Spinoza; este problema substanţei. Pentru Descartes (dualism)
substanţa sufletului (gândirea) era radical diferită de aceea a corpurilor (întinderea).
Pentru Spinoza nu există decât o singură substanţă a lumii care era natura. Dumnezeu
(panteism). Viziunea lui Leibniz este în acelaşi timp opusă şi cartesianismului şi
spinozismului. Fizic - întinderea nu explică de ce corpurile pot să aibă o acţiune
asupra celorlalte. "întinderea" cartesiana nu este decât o abstracţie; trebuie să
admitem că fiecare corp are o forţă a lui, proprie, că este un centru de acţiune
propriu; noţiunea de forţă constituie substanţa reală a lucrurilor. Dacă fizica
cartesiana adusese marele principiu al mecanismului care a servit atâta constituirii
ştiinţei moderne a naturii, nu se poate nega că teza leibniziană a forţei a adus o
precizare importantă, pentru evoluţia ştiinţei, a acestui mecanism. Dar prin aceasta,
teza leibniziană este direct opusă tezei spinoziste: nu mai poate fi vorba de o
substanţă unică, ci de atâtea centre de forţe, de substanţe independente.
Fiindcă, pentru Leibniz, concepţia forţei care este împărţită tuturor corpurilor
(totalitatea ei fiind aceeaşi în lume) nu este o simplă teză de fizică; este o teză metafizică.
Ceea ce îl interesează pe Leibniz este, desigur, a înţelege mecanismul schimbărilor fizice
(Sy steme nouveau de la nature), dar şi o înţelegere mai adâncă, metafizică, a substanţei
şi a întregii orânduiri a lumii, în care intră şi valorile morale ale profesionalului.
Mecanismul fizic trebuie înţeles în cauzele sale metafizice. Fiindcă niciodată urmărirea
legilor cauzale, fizice, nu va da explicaţia marii întrebări "de ce există ceva, mai curând
decât nimic-şi nici nu va explica orânduirea întreagă a lumii. Mecanismul cauzal, prin
"cauze eficiente", nu este decât un aspect al acestei orânduiri. Pentru Leibniz ordinea
cauzală se completează cu o ordine finală, urmărind un scop, un plan (aşa cum se
întâmplă şi în concepţia aristotelică). Analiza ideii de forţă a dat însă un rezultat plin de
semnificaţie metafizică; al independenţei de acţiune a fiecărei substanţe primitive; pe
acest rezultat se clădeşte toată metafizica lui Leibniz.
Monadologia lui Leibniz - concepţia sa curioasă a monadei - exprimă, întreagă,
concepţia sa metafizică. Mecanismul fizic se îmbină cu mecanismul metafizic. Se
pare curios să dotezi substanţa cea mai simplă cu percepţie şi apetiţiune, dorinţa, cu
calităţi psihice. Leibniz nu vrea să exprime aici decât spontaneitatea care există în
elementele cele mai simple ale naturii - dar şi acordul acestor spontaneităţi
individuale cu ordinea mare şi perfectă a naturii întregi. Monada este pentru Leibniz
substanţa cea mai simplă. Ea nu se mai poate împărţi (orice altă substanţă este
compusă din "agregate" ale acestor substanţe simple). Monada constituie o insulă
închisă; "ea nu are ferestre". Totuşi, fără comunicări cu exteriorul, în fiecare monadă
se răsfrânge o imagine a întregului univers. Prin percepţiunile sale, monada este în
legătură cu tot universul. În afară de percepţiune, monada are apetiţiune, adică o
tendinţă, o acţiune proprie, o spontaneitate. Fiecare monadă este astfel mai mult decât
un punct fizic, un "punct metafizic". Dar a atribui oricărei substanţe simple percepţie
şi apetiţiune înseamnă a face din ea o substanţă vie. Totul este deci viu în natură. De
aceea, pentru Leibniz, nu va exista propriu-zis moarte; este numai o transformare a
agregatului substanţei. Această viaţă simplă a monadei nu trebuie însă înţeleasă ca o
viaţă perfect conştientă. Percepţiile monadei sunt obscure, inconştiente (cum e
conştiinţa noastră în stare de leşin), conştiinţa este clară numai la agregate superioare:
240