etica profesionala

Are însă satisfacţia de a fi primul preşedinte al noii Academii de ştiinţă din Berlin
(1700); şi, mai târziu, pe aceea de a câştiga prietenia prinţului Eugen de Savoia,
pentru care scrie în 1714 o expunere a filosofiei sale. Moare în 1716, la Hannovra,
singur, lipsit de orice protecţie, chiar hulit de concetăţenii săi.
În gândirea lui Leibniz, tendinţe filosofice opuse, care par că se exclud, găsesc o
îmbinare (eclectism). El însuşi spune că sistemul său tinde să unească pe Democrit
(atomism, mecanism) cu Platon (idealism, lume a ideilor), pe Aristotel (ordine finală,
teologică a naturii) cu Descartes (fizică mecanicistă). Încă din tinereţe el ezita între o
explicare a naturii în felul în care o făcea filosofia scolastică şi aceea a ştiinţei
moderne, a fizicii noi. În fapt, Leibniz caută orice formulă pentru a-şi exprima o
viziune proprie: poate că ceea ce îl interesează mult este să exprime convingerea sa
adâncă despre existenţa lui Dumnezeu, despre Providenţa cu care este orânduită toată
lumea după legi raţionale care sunt în acelaşi timp şi legi ale perfecţiunii şi, în fine,
despre o justificare a ordinii morale a lumii.
Filosofia lui Leibniz face parte din şirul marilor sisteme raţionaliste ieşite din
cartesianism. Sistemul său este o încercare de a gândi lumea după principiile clare,
necesare, ale raţiunii. Nimic nu ilustrează mai bine această credinţă în posibilităţile
raţiunii decât proiectul său al unei mathesis universalis, al unei logici matematice,
universale, care ar putea aduce o precizie desăvârşită tuturor problemelor filosofice.
Faţă de Descartes, totuşi, toată filosofia lui Leibniz este o reacţie.
Întâi în privinţa regulilor unei procedări metodice, pentru găsirea adevărului în
filosofie. Pentru Descartes, criteriul ideilor clare şi distincte trebuia să înlocuiască
toate regulile complicate ale logicii formale, scolastice. Leibniz nu le exclude, le
găseşte inutile. El reia criteriile cartesiene (Meditationes de cognitione, veritate et
ideis), dar face distincţii, precizări noi: o cunoaştere poate să fie obscură sau clară,
cea clară la rândul ei, confuză sau distinctă, cea distinctă, inadecvată sau adecvată, -
şi, de altă parte simbolică sau intuitivă. Cunoştinţa perfectă este cunoştinţa care este
în acelaşi timp adecvată şi intuitivă. Principiile sunt intuitive. Caracterul adecvat al
ideilor trebuie însă fondat pe probe. Lui Leibniz i-e în special frică de abuzul care s-
ar putea face cu criteriul ideilor clare şi distincte, care ar putea avea numai o evidenţă
subiectivă să pară - fără să fie - evidente. Metoda unei procedări raţionale este astfel,
la Leibniz, controlată, verificată - dar, de altă parte, faţă de Descartes, lărgită.
Dintre principiile logice două joacă în metoda raţională a Lui Leibniz un rol
hotărâtor: principiul identităţii, unit cu ai contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente.
Orice adevăr analitic este fondat pe principiul identităţii între subiect şi predicat
(chaque chose est ce qu 'elle est). Principiul contradicţiei arată că propoziţie este ou
vraie ou fausse. Principiul raţiunii suficiente (că orice lucru are o raţiune de a fi, o
raţiune pentru care este aşa şi nu altfel) are însă, în filosofia lui Leibniz, rolul central,
un rol pozitiv. El este "principiul mare" care permite raţiunii de a înţelege cauza şi
rostul de a fi al lucrurilor, al constituţiei lor fizice sau metafizice, şi principiul raţiunii
suficiente nu ne pune numai în posesia adevărurilor raţionale (vérités de raison), dar
şi al cauzelor lucrurilor contingente ne-necesare, dar existente în fapt (veriles de fait),
al combinaţiilor infinite ale lucrurilor din care este constituită lumea. Dumnezeu
însuşi lucrează după aceste principii.
239