etica profesionala

sunt în sine. Ele sunt numai perspectivele afectelor noastre asupra lucrurilor: găsim că
este bine ce ne este util şi că este rău ceea ce strică fiinţei noastre. Spinoza nu ne dă nici
chiar posibilitatea unei speranţe în libertatea voinţei. O distruge ca pe o iluzie. Natura
profesionalului este dusă de aceeaşi cauzalitate strictă, de aceeaşi desfăşurare a
substanţei unice. Nici omul nu poate scăpa de acest determinism, fiindcă este integrat în
el. Dar când pasiunile domină, adică afectele legate de idei obscure, inadecvate, atunci
omul trăieşte într-o "servitudine" totală. Termenul spinozian cu care îşi intitulează
capitolul al patrulea al Eticii - Despre servitudinea umană - arată cât de realistă este
această descriere a vieţii morale a profesionalului.
Fiindcă etic înseamnă pentru Spinoza o etică intelectuală, singura posibilitate de
stăpânire a profesionalului, în această cauzalitate strânsă a afectelor sale, care îi duc
la servitudine şi în care nu are posibilitatea de a alege, - strâns de mecanismul
propriei sale constituţii, - este înţelegerea clară a ideilor, pe care afectele le cuprind.
Numai înlocuirea ideilor obscure şi inadecvate prin idei adecvate poate duce la o
purificare, la o linişte, la o viaţă morală. Este singurul fel în care servitudinea naturală
a profesionalului poate fi dominată. Tezele cărţii a doua din Etică se înţeleg acum mai
bine şi unitatea întregii Etici devine vizibilă. Spinoza arată că ideile nu sunt decât
rezultatul afecţiunilor corpului. Domină ideea acestei constituţii naturale a sufletului
înlănţuită în devenirea cauzală strictă a desfăşurării modurilor unei aceleiaşi substanţe
(ideea panteistă). În aceeaşi carte însă, Spinoza distinge între moduri adecvate şi
obscure de cunoaştere. Dominaţia profesionalului asupra naturii lui, care este numai
un mod al desfăşurării naturii universale, nu poate veni decât prin înţelegerea
acestuia, prin intelect, prin ridicare la idei clare adecvate.
Perfecţiunea sau imperfecţiunea morală va depinde în consecinţă de modurile de
gândire, de înţelegere. A acţiona prin virtute nu înseamnă decât a lucra după idei
adecvate, raţionale. Vom putea atunci prefera, de exemplu, un bun viitor unui bun
prezent. înţelegerea raţională şi conduita raţională vor aduce concordia între oameni -
îi uneşte acolo unde servitudinea umană, afectele legate de idei inadecvate, ura îi
despart. Răul este ura, dispreţul, furia. Opusele sunt dragostea, generozitatea.
Afecţiunile încetează de a fi pasiuni de îndată ce avem despre ele o idee
adecvată, clară şi distinctă. Nu mai sunt periculoase: frica este înlăturată, dar avem
buna credinţă sau recunoştinţă. Ş i este înlăturată şi "servitudinea": "în măsura în care
sufletul înţelege toate lucrurile ca necesare, el are o putere mai mare asupra pasiunilor
sale, suferă mai puţin".
Fără a arăta mai mult frumuseţea doctrinei lui Spinoza sau a vedea dificultăţile pe
care le întâmpină noţiunea sa a libertăţii umane, integrate în acest fel în teza panteistă, ca
numai o libertate a înţelegerii, care transformă însă viaţa morală, trebuie numai arătat
misticismul final al doctrinei lui Spinoza. Teza panteistă este o teză mistică: această
identitate şi confundare în Dumnezeu, Substanţă, Natură. Pe planul însă al înţelegerii
celei mai înalte, în "al treilea mod de cunoaştere" (cunoaştere intuitivă) acest misticism
este purificat. El devine înţelegerea perfectă a lumii şi a naturii profesionalului, stăpânire
perfectă. Dar aceasta înseamnă înţelegere perfectă a lui Dumnezeu - Amor intellectualis
Dei. Această dragoste intelectuală, această înţelegere desăvârşită a lui Dumnezeu, este
pentru Spinoza supremă fericire şi suprema beatitudine. Această dragoste este eternă.
236