etica profesionala

în istoria filosofiei, în filosofía medievală, sau în Renaştere, la Giordano Bruno. Dar
Spinoza îi dă forma ei cea mai clară, mai definitivă, pe bazele filosofiei moderne.
Panteismul constă în identificarea lumii cu Dumnezeu. Nu mai este deci o separare
între Creator şi lumea creată, ci o identitate. Dumnezeu este substanţa necesară, este
causa sui, este Natura.
Totul este în Dumnezeu, nu există nimic în afară de El. În realitate nu există
decât o singură substanţă, infinită, cu "atributele" ei. A admite mai multe substanţe,
este o absurditate. Lumea constă în modificările - "modurile" acestei substanţe şi a
atributelor sale. Dumnezeu este singura cauză liberă, tot restul este determinat cauzal,
fiindcă nu este decât o desfăşurare necesară a naturii divine. Lucrurile nu ar fi putut fi
produse în altă ordine decât aceea în care au fost produse. În fond, Dumnezeu îşi
împlineşte natura sa prin desfăşurarea lui în toate aspectele lumii. El este natura
naturantă: lumea este natura naturală.
Legătura cu Descartes explică atributele esenţiale pe care Spinoza le atribuie
acestei identităţi: Substanţa = Dumnezeu = Natură. Pentru Descartes întinderea era
însăşi substanţa, esenţa din care sunt constituite corpurile; tot aşa gândirea este o
substanţă, aceea din care este constituită natura sufletului. Pentru Spinoza substanţa
nu poate fi decât unică. Gândirea şi întinderea vor fi însă atributele ei esenţiale. Tot
ideea substanţei constitutive domină deci toată problematica. Dumnezeu este
substanţa care gândeşte şi sufletele nu sunt decât moduri ale gândirii divine. Şi este şi
substanţa întinsă (bineînţeles fără formă, infinită) şi corpurile nu sunt decât moduri
ale întinderii divine. Fiindcă este însă vorba de o singură şi unică substanţă "ordinea
şi înlănţuirea ideilor este aceeaşi ca şi ordinea şi înlănţuirea corpurilor". În virtutea
acestei corespondenţe, sufletul nu este decât ideea corpului său.
Corespondenţa între idei şi corpuri (orice afecţiune a corpului traducându-se în
idei) trebuie înţeleasă în sens ontologic; ea defineşte substanţa umană în această
substanţă unică şi infinită. Intelectualismul extrem al lui Spinoza apare însă în ceea ce
priveşte problema cunoaşterii; corpul va fi aici o piedică pentru cunoştinţa clară,
distinctă, a ideilor sufletului. Orice amestec al corpului face ca ideea să fie
inadecvată. Percepţia, care este o cunoaştere a corpului, este astfel cunoştinţa cea mai
obscură, cea mai neclară. Adecvate sunt numai celelalte două moduri de cunoaştere
superioară - cea logică, raţională, discursivă - şi "modul al treilea de cunoaştere",
cunoaşterea intuitivă care ne dă vederea lucrurilor în Dumnezeu. Şi criteriul cartesian
al ideilor clare şi distincte poate fi regăsit în această separare a celor trei moduri de
cunoaştere, dar şi misticismul contemplativ, inerent oricărui panteism, şi care apare în
această ultimă cunoaştere intuitivă, în confundarea contemplativă cu Dumnezeu.
Că corpul este o piedică pentru o viaţă superioară a spiritului, se vede în modul dur
în care Spinoza tratează despre afectele umane. Ele domină viaţa profesionalului. Sunt
explicate prin tendinţa de conservare a individului. Tot ce favorizează această tendinţă
aduce bucurie, tot ce este contrar este tristeţe. Toate afectele noastre sunt dominate de
ideea putinţei sau neputinţei noastre. Suntem veseli sau trişti, după cum avem sentimentul
puterii sau al neputinţei. Legate de idei inadecvate, afectele dau pasiunile sufletului.
Viziunea lui Spinoza este realistă, naturalistă. Nimic ideal în tot acest joc ai
afectelor. Totul aparţine numai unei cauzalităţi a naturii umane. înseşi ideile de bine şi de
rău nu sunt pentru Spinoza distingeri ideale, criterii ideale de distingere între valori, nu
235