etica profesionala

ideas) la geneza şi apariţia cărora el se comportă pasiv, ci el combină aceste idei
simple în diferite chipuri, ajungând astfel la aşa-zisele idei complexe (complex ideas).
Aceste idei complexe se împart în trei clase: moduri, substanţe şi relaţii. Modurile
sunt idei complexe care exprimă nu însuşiri ce ar exista în sine, ci însuşiri ale unor
substrate, calităţi ale substanţelor. Modurile la rândul lor sunt pure sau simple şi
amestecate (simple and mixed modes). Un mod este pur, atunci când se naşte din
modificarea uneia şi aceleiaşi reprezentări fără contribuţia unei alteia, cum e, de
pildă, ideea de duzină, care se naşte din adăugirea aceleiaşi unităţi la ea însăşi. Un
mod este amestecat când ideile simple ce-l compun sunt de specii diferite, cum e, de
pildă, ideea de frumuseţe, care e compusă din ideile simple de culoare şi de figură. în
afară de moduri, care nu stau de sine, ci au nevoie de un substrat ca să existe sunt
substanţele. Observăm că anumite idei simple apar totdeauna împreună şi în virtutea
obişnuinţei le atribuim un substrat, în care sau la care ele asistă. Acest substrat sau
suport care stă de sine şi susţine calităţile este ceea ce se numeşte substanţă.
Noi putem şti numai că există substanţe, dar ce sunt aceste substanţe în realitate nu
putem şti. "Substanţa e ca un arici, care s-a strâns grămadă, încât îi vedem numai ţepii
(însuşirile), nu şi ceea ce îi ţine". În sfârşit, o a treia clasă de idei complexe o constituie
relaţiile care se nasc prin aceea că intelectul compară lucrurile unele cu altele. Cauză şi
efect identitate şi deosebire, raporturi de timp şi loc, raporturi morale etc., sunt exemple de
idei de relaţii. Ideile de relaţii nu sunt ca ideea de substanţă, copii ale unui real din afară de
conştiinţă; ele nu se orientează după lucruri, ci sunt creaţii libere ale intelectului nostru.
Cunoştinţa are după Locke trei grade: avem mai întâi cunoştinţa perceptivă sau
sensitivă, aceea adică despre existenţa lucrurilor finite din afară de noi, care nu
ajunge însă niciodată la o certitudine deplină. Despre lucruri perceptibile, noi nu
putem avea niciodată o cunoştinţă absolut sigură. Este apoi cunoştinţa demonstrativă,
în care acordul sau dezacordul între idei nu poate fi stabilit decât cu ajutorul altor idei
intermediare. Cu cât numărul acestor idei intermediare este mai mare, cu atât
claritatea şi precizia cunoştinţei noastre scade şi posibilităţile erorii cresc. Ştiinţe
demonstrative sunt matematica şi morala. După Locke, principiile: "Unde nu este
proprietate, nu este nici nedreptate" şi "în nici un stat cetăţeanul nu se bucură de
libertate neţărmurită", sunt tot aşa de certe ca şi oricare adevăr matematic. Şi despre
existenţa lui Dumnezeu avem tot o cunoştinţă demonstrativă, în sfârşit, este
cunoştinţa imediată sau intuitivă, cu ajutorul căreia acordul sau dezacordul între două
idei este prins imediat, fără să mai recurgem la alte idei, ca de pildă în judecăţile:
"Zăpada este albă" sau "Albul nu este negru". Despre propria noastră existenţă avem
tot o cunoştinţă intuitivă. Cunoştinţa intuitivă este cea mai clară şi cea mai sigură din
toate cunoştinţele. Cunoştinţa sensitivă, cunoştinţa demonstrativă şi cunoştinţa
intuitivă sunt cele trei trepte de certitudine pe care le posedă cunoaşterea omenească.
Nu întotdeauna intelectul nostru poate ajunge la cunoştinţe sigure. Acolo unde nici
cunoştinţa perceptivă, nici cea demonstrativă nu ne mai pot ajuta şi viaţa ne cere totuşi să
luăm o atitudine, recurgem la păreri, la presupuneri, la judecăţi probabile. Probabilitatea
este utilă, însă trebuie să fie confruntată totdeauna cu experienţa. În afară de părere şi
probabilitate, există revelaţia, care se sprijină pe mărturii, ce provin de la Dumnezeu
însuşi, care nu poate înşela, nici nu poate să fie înşelat. Revelaţia naşte în noi credinţa.
În politică, Locke combate absolutismul şi tirania, apără libertatea şi dreptul,
233