etica profesionala

aibă, nu cunosc deloc natura noastră. Acest iepure nu ne-ar apăra de privirea morţii şi
a mizeriilor; dar vânătoarea ne apără de ele.
De unde vine că acest om care şi-a pierdut pe singurul său fiu şi care este încărcat
cu procese, certuri şi cu atâtea fapte importante care-l făceau atât de amărât, nu se mai
gândeşte acuma la ele? Nu vă-miraţi. Este ocupat cu totul să vadă pe unde va trece acest
mistreţ pe care câinii săi îl urmăresc. Nu trebuie mai mult pentru a goni atâtea gânduri
triste. Iată spiritul acestui stăpân al lumii, prins de această singură grijă!
Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastră este divertismentul şi el este
tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre: căci el, mai ales, ne împiedică să ne
gândim la noi şi ne face ca, pe nesimţite, să ne pierdem.
Natura profesionalului se consideră în două feluri: întâi prin scopul ei, şi atunci
el este mare şi incomparabil; în alt fel, după mulţimea aşa cum judeci despre natura
calului şi a câinelui... şi atunci omul este abject şi josnic. Căci unul neagă ceea ce
celălalt presupune. Unul spune: "nu este născut pentru scopul acesta, căci toate
acţiunile lui se depărtează de el". Celălalt spune: "Se depărtează de scopul său când
face aceste acţiuni josnice".
Cunoaşterea lui Dumnezeu fără aceea a mizeriei tale face mândria. Cunoaşterea
mizeriei fără aceea a lui Dumnezeu face disperarea. Cunoaşterea lui Isus Christos
face o medie, fiindcă găsim în el şi pe Dumnezeu şi mizeria noastră.
Este periculos a arăta prea mult profesionalului cât este de asemenea animalelor,
fără a-i arăta măreţia lui; şi este periculos de a-i arăta măreţia lui fără a-i arăta
josnicia. Este şi mai periculos de a nu-l lăsa să cunoască nici pe una, nici pe alta. Dar
este foarte util de a-i arăta şi una şi alta.
Dorim adevărul şi nu găsim în noi decât nesiguranţă. Căutăm fericirea şi nu
găsim decât mizerie şi moarte. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea şi
suntem incapabili de certitudine şi de fericire.
Măreţia profesionalului este aşa de vizibilă, încât ea se deduce chiar din mizeria
lui. Căci ceea ce este pentru animal natură, o numim, la oameni, mizerie; prin aceasta
recunoaştem că natura sa, fiind astăzi asemenea cu aceea a animalelor, el este decăzut
dintr-o natură mai bună, care îi aparţinea altădată. Căci cine se simte nenorocit de a
nu mai fi rege, decât un rege deposedat?
Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie care
gândeşte. Nu trebuie ca universul să fie înarmat în întregime ca să-l distrugă; o
picătură de apă ajunge. Chiar dacă l-ar omorî, omul ar fi încă mai nobil, fiindcă ştie
că moare, şi fiindcă despre avantajul pe care-l are asupra lui universul nu ştie nimic.
Gândirea face măreţia profesionalului.
Toată demnitatea noastră constă, deci, în gândire. De acolo trebuie să ne
înălţăm, şi nu de la spaţiu sau de la durată, pe care n-am putea să le umplem. Să ne
silim, deci, ca să gândim bine.
Două excese: a exclude raţiunea, a nu admite decât raţiunea.
Sufletul nostru este aruncat în corp, unde găseşte număr, timp, dimensiuni. El
raţionează asupra lor, numeşte această natură necesitate şi nu poate să creadă altfel.
Mă opresc la unica redută a dogmaticilor. Ea este, că dacă vorbeşti cu bună
credinţă şi sincer, nu poţi să te îndoieşti de principiile naturale. Contra acestora,
pironienii susţin incertitudinea originii noastre, care cuprinde pe a naturii noastre.
228