etica profesionala

lungă sau prea scurtă este obscură. Prea mult adevăr ne miră! în fine, lucrurile extreme
sunt pentru noi ca şi cum n-ar fi: ele ne scapă - sau, noi, lor.
Iată deci starea noastră adevărată. Este ceea ce ne face incapabili de a cunoaşte
ceva cu siguranţă sau de a ignora în mod absolut. Vâslim pe un mediu vast, totdeauna
nesigur, rătăcind, împinşi de la un capăt la altul. Orice lucru (termen) de care am vrea
să ne legăm sau să ne ţinem, se mişcă, ne părăseşte şi, dacă îl urmărim, el scapă
prinderii noastre, alunecă, şi fuge într-o fugă eternă. Nimica nu se opreşte pentru noi.
Este starea care ne este naturală şi cu toate acestea cea mai contrară înclinaţiilor
noastre. Ardem de dorinţa de a găsi un punct sigur şi o ultimă bază constantă pentru a
înălţa un turn care se ridică până la infinit, dar toată temelia noastră se dărâmă, şi
pământul se deschide până în adâncuri.
Liniştea eternă a acestor spaţii nemărginite mă sperie.
Să nu căutăm deci o siguranţă şi o certitudine. Raţiunea noastră este întotdeauna
înşelată de inconstanţa aparenţelor.
Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară. Instinctele noastre ne fac să
simţim că trebuie să ne căutăm fericirea în afară de noi. Pasiunile ne împing în afară.
Obiectele din afară ne tentează prin ele însele şi ne cheamă, chiar atunci când nu ne
gândim la ele. Şi astfel filosofii propovăduiesc în zadar "intraţi în voi înşivă".
Nimic nu este aşa de greu pentru un om ca de a fi în deplină odihnă, fără pasiuni,
fără afaceri, fără distracţie, fără o treabă. El simte atunci golul din el, că este părăsit,
simte insuficienţa lui, dependenţa, neputinţa, vidul din el. Din fundul sufletului său vor
răsări, fără oprire, plictiseala, melancolia, tristeţea, durerea, dezamăgirea, disperarea.
Cine nu vede vanitatea lumii, este el însuşi van. Dar cine nu o vede, cu excepţia
tinerilor care trăiesc în mijlocul zgomotului, în distracţii şi în gândul viitorului? Dar
luaţi-le această distracţie, îi veţi vedea cum se usucă de plictiseală. Ei simt atunci
golul din ei, fără însă a-l cunoaşte...
- Distracţie. Profesionalii, neputând vindeca moartea, mizeria, ignoranţa, au
găsit mijlocul de a se face fericiţi: a nu se mai gândi la ele.
Când, vreodată, am vrut să înţeleg agitaţiile variate ale oamenilor, primejdiile şi
greutăţile la care ei se expun, la curte, în război, pe mare, - de unde nasc certurile,
pasiunile, acţiunile îndrăzneţe şi adeseori rele, mi-am spus adesea că nenorocirea
oamenilor vine dintr-un singur lucru: că nu ştiu să stea liniştiţi, într-o cameră.
De acolo vine că jocul, conversaţia femeilor, războiul, slujbele mari sunt atât de
căutate. Nu că ele ar produce fericire sau că ne închipuim că adevărata beatitudine
constă în a avea banii pe care îi putem câştiga la joc sau iepurele pe care îl fugărim;
nu am vrea să-l avem dacă ne-ar fi oferit. Nu este căutată această activitate redusă şi
liniştită care ne lasă să ne gândim la condiţia noastră nenorocită şi nu sunt căutate nici
pericolele războiului sau munca ocupaţiilor înalte, dar sunt căutate grijile pe care
acestea ni le dau, care ne opresc de a mai gândi şi care ne distrează. De acolo vine că
profesionalii iubesc atât de mult zgomotul şi mişcarea: de acolo vine că închisoarea
este o pedeapsă atât de îngrozitoare, de aici vine că plăcerea singurătăţii este o
plăcere atât de neînţeleasă. Iată tot ceea ce au inventat profesionalii pentru a se face
fericiţi! Şi cei care fac pe filosofii şi cred că profesionalii sunt foarte puţin cuminţi
când îşi petrec toată ziua ca să fugă după un iepure, pe care, cumpărat, nu ar vrea să-l
227