etica profesionala

Ceea ce mă miră mai mult este de a vedea că lumea nu este mirată de propria ei
slăbiciune. Fiecare lucrează cu seriozitate şi îşi urmează condiţia sa, nu fiindcă este
bine de a o urma, ci fiindcă este un obicei: ca şi cum fiecare ar şti cu siguranţă unde
este raţiunea şi. dreptatea. Eşti dezamăgit la fiecare oră şi printr-o umilinţă curioasă
crezi că este greşeala ta şi nu a cunoştinţei pe care te lauzi, oricând, a o avea.
Condiţie a profesionalului. Inconstanţă, plictiseală, nelinişte.
Iată unde ne duc cunoştinţele noastre despre natură. Dacă nu sunt adevărate,
atunci nu există adevăr pentru om şi dacă sunt adevărate, omul găseşte în ele un
obiect de umilire; este silit să se înjosească într-un fel sau altul.
Omul să contemple, deci, natura întreagă în înalta şi plina ei majestate, să-şi
depărteze privirea de la obiectele joase care îl înconjoară, să privească această lumină
strălucitoare pusă ca o lampă eternă pentru a lumina universul, pământul să-i apară ca
un punct faţă de curba imensă pe care acest astru îl descrie şi să se mire că această
orbită vastă ea însăşi nu este decât o dâră infimă faţă de aceia pe care aceste astre,
care se rotesc, o aprind pe firmament. Dar dacă vederea noastră se opreşte aici,
imaginaţia să treacă dincolo; ea va obosi mai curând de a concepe imensităţile
spaţiului decât natura de a le produce. Toată această lume vizibilă nu este decât o
trăsătură imperceptibilă în sânul vast al naturii. Revenind la sine, omul să considere
ceea ce este el, faţă de ce există; să se considere ca fiind rătăcit în imensa întindere a
lucrurilor, în acest judeţ al naturii. Ce este omul în infinit? Dar - pentru a-i arăta un
lucru tot atât de minunat - să caute, în ceea ce cunoaşte, lucrurile delicate, pe care le
arată o muscă în micimea trupului ei, cu părţi incomparabil mai mici, cu picioare, cu
articulaţii, cu sânge în vasele ei, cu lichid în acest sânge, cu picături în acest lichid...
Să se piardă în aceste mici minuni, tot aşa de minunate în micimea lor ca şi celelalte
în întinderea lor. Cine se consideră în acest fel, se va speria de el însuşi şi văzându-se,
el va tremura privind aceste lucruri minunate. Căci, în fine, ce este omul în natură?
Un neant faţă de infinit -un tot faţă de neant, - un mijloc între nimic şi tot. Infinit de
depărtat de a înţelege extremele, scopul lucrurilor şi principiul lor sunt ascunse pentru
el definitiv, într-un secret de nepătruns; el este tot atât de incapabil de a vedea neantul
din care a ieşit şi infinitul de care este înghiţit...
Ce va putea el face atunci, decât să întrezărească o aparenţă mijlocie a lucrurilor,
într-o disperare veşnică de a nu putea cunoaşte principiul sau scopul lor. Toate
lucrurile sunt ieşite din neant şi purtate până la infinit. Cine va urmări aceste
minunate etape? Autorul acestor minuni le cunoaşte, nici un altul nu poate s-o facă...
Fiindcă nu au contemplat aceste infinite, profesionalii au încercat, cu îndrăzneală,
să cerceteze natura ca şi cum ei ar avea vreo proporţie cu ea... Este un lucru straniu că ei
au vrut să înţeleagă principiul lucrurilor, ca de acolo să ajungă a cunoaşte totul printr-o
încredere tot atât de infinită ca şi obiectul ei. Să ne cunoaştem, deci, posibilităţile
noastre: noi suntem ceva, dar nu suntem totul... Fiinţa pe care o avem în noi ne ascunde
cunoaşterea primelor principii care se nasc din neant şi puţina fiinţă pe care o avem în
noi ne ascunde vederea infinitului. Inteligenţa noastră are, în ordinea lucrurilor inteligibile,
acelaşi rang ca şi corpul nostru în întinderea naturii. Limitaţi în toate chipurile,
această stare care ţine mijlocul între două extreme, se găseşte în toate putinţele noastre.
Simţurile noastre nu zăresc nimica extrem. Prea mult zgomot ne asurzeşte, prea multă
lumină ne orbeşte, o distanţă prea mare sau prea mică împiedică vederea, o vorbire prea
226