etica profesionala

nu este cu totul justă. Pascal scrie: toată demnitatea noastră constă în raţiune - raţiunea
face măreţia profesionalului. Interpretarea echilibrată a lui Pascal face partea raţiunii,
arată şi că raţiunea, când este raţională, vede cât de puţin raţională este. Pe lângă
raţiune Pascal admite şi o cunoştinţă intuitivă, a inimii. (Această concepţie, de origine
jansenista, îi apropie pe Pascal de Augustin.) "Le coeur a ses raisons que la raison ne
connaît pas". Pascal nu este ostil raţiunii, dar este ostil excesului raţiunii şi orgoliului
raţiunii. Faptul că Pascal Iasă un loc cunoştinţei inimii, îl face să cunoască adânc natura
profesionalului şi tot acestui fapt îi datoreşte el convingerea că perfecţiunea morala,
interioară, valorează mai mult decât orice ştiinţă.
Religia creştină corespunde, pentru Pascal, inimii. Este drept că pentru a convinge
pe alţii Pascal întrebuinţează şi un procedeu raţional: pariul. Este mai bine să pariezi că
există Dumnezeu, decât că nu există; dacă nu există şi ai pariat că există, nu pierzi
nimic, dacă există şi ai pariat că nu există ai pierdut totul. Dar aceasta nu este pentru
Pascal decât o demonstraţie pentru cei ce nu pot fi convinşi altfel. în fond credinţa
aparţine inimii. De aceea, pentru a avea cunoştinţa lui Dumnezeu, este nevoie de un
mediator şi acest mediator este Isus Christos. Creştinismul este religia care a înţeles
această dublă natură a profesionalului, mizeria profesionalului şi măreţia lui. El ştie că
omul este natura cea mai mizerabilă şi totuşi îi ordonă să fie cea mai desăvârşită.
Religia creştină cere profesionalului un efort suprem; acţiunile de milă, de cari Uite
sunt mai mult decât înţelegerile ştiinţei: Pascal scrie: "Profesionalii de rând sunt în
mirare faţă de filosofi, filosofii sunt puşi în mirare de creştini", fiindcă un act de milă
presupune o cunoştinţă mai adâncă, decât o face chiar teoria filosofică, a naturii
profesionalului. De aceea este atât de greu să intri în creştinism, să fii creştin adevărat.
De aceea a murit Isus: ca să ne facă să facem acest efort - şi el moare încă pe cruce
până la sfârşitul lumii. "Nu trebuie - scrie Pascal - să dormim în timpul acesta."
Ordine. Prima parte: mizerie a profesionalului fără Dumnezeu. Partea a 2-a.
Fericire a profesionalului cu Dumnezeu.
Vanitate a ştiinţelor. Ştiinţa lucrurilor exterioare nu mă va consola în timpuri de
întristare de ignoranţa moralei. Dar ştiinţa moralei mă va consola întotdeauna de
necunoaşterea ştiinţelor exterioare.
Natura profesionalului nu este de a înainta întotdeauna: Ea are ducerile şi
venirile ei. Febra are frigurile ei şi fierbinţeala ei. Invenţiile oamenilor, din secol în
secol, merg la fel. Bunătatea şi viclenia lumii în general este la fel.
Imaginaţia. Această putere, duşmană a raţiunii,... a stabilit în om o a doua
natură. Ea are fericiţii ei şi nenorociţii ei, bogaţii şi săracii ei; ea pune în mişcare
simţurile, le suspendă; are nebunii şi înţelepţii ei, şi nimic nu ne dezamăgeşte mai
mult decât că ea dă oaspeţilor săi o satisfacţie mult mai plină şi întreagă decât
raţiunea. Ea nu poate face pe nebuni înţelepţi, dar poate să-i facă fericiţi...
Omul este, deci, aşa de fericit întocmit încât el nu posedă nici un principiu al
adevărului, dar mai multe, excelente, ale falsului. Să vedem acum în ce proporţii. Dar
cauza cea mai curioasă (plaisante) a erorilor sale este războiul dintre simţuri şi raţiune.
Nimic nu-i arată adevărul, totul îl înşală; acestor două principii ale adevărului,
simţurile şi raţiunea, nu numai că le lipseşte sinceritatea, dar ele se înşaîă, reciproc,
una pe alta. Simţurile înşală raţiunea prin aparenţe false şi aceeaşi înşelare pe care ele
o duc acesteia o suportă îa rândul lor.
225