etica profesionala

părăsit însă nici preocupările ştiinţifice. Face planul unei geometrii. Moare în 1662 la
Paris. Sora lui Gilberte Rerrier strânge notele rămase, care formează ceea ce cunoaştem
astăzi sub numele de "Pensées de Pascal". În căptuşeala hainei s-a găsit celebrul său
Memorial, scris în noaptea de 23 noiembrie 1654: "De la aproape zece jumătate seara
până la aproape douăsprezece şi jumătate - FOC - Dumnezeu al lui Abraham, Dumnezeu
al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacob, şi nu al filosofilor şi al savanţilor - Dumnezeu al lui
Isus - Certitudine - FERICIRE - Certitudine. Sentiment -VIZIUNE - fericire. Pace...
uitare a lumii şi a totului în afară de Dumnezeu. El nu se găseşte decât pe căile învăţate
de Evanghelie - Măreţie a Sufletului omenesc. - Fericire, fericire, - Renunţare totală şi
dulce. - Supunere totală lui Isus Christos şi directorului meu de conştiinţă".
Pascal face în "Cugetări" apologia religiei creştine. Pentru aceasta el pleacă de la
un studiu asupra profesionalului. Pentru Pascal o cunoştinţă a profesionalului importă
mai mult decât ştiinţa abstractă. Este mai important să ajungi la o desăvârşire morală,
decât să ajungi la rezultate în "ştiinţele exterioare". Contează mai mult să fii om
onest, decât să fii "geometru". Morala trece astfel înaintea ştiinţei: şi aceasta ne este
învăţată de fizicianul Pascal.
Nu se poate cunoaşte care este forma definitivă pe care Pascal ar fi dat-o apologiei
sale. Totuşi apar două teme mari: "mizeria profesionalului fără Dumnezeu" şi "fericirea
profesionalului cu Dumnezeu". întâi, Pascal arată limitele intelectului uman. Totul înşală
pe om, "tout l'abuse". Nimic nu-i spune adevărul. Avem în noi mai multe cauze de
eroare decât de adevăr! Imaginaba ne înşală, simţurile înşală raţiunea, raţiunea duce în
eroare simţurile. În faţa raţiunii noastre limitate Pascal situează infinitatea cosmosului.
Este tema pascaliană a profesionalului între cele două infinituri. Suntem în imensitatea
cosmosului ca şi pierduţi pe o insulă pustie. De altă parte, Pascal vrea ca omul să
considere minunile infinitului mic: ale modului în care e organizată o insectă sau ultimul
atom. Raţiunea noastră nu va ajunge niciodată să cunoaşcă infinitul mare sau mic. Nu
este atunci ştiinţa o vanitate? Cu toate acestea omul a încercat să cunoască natura "fără
ca să-şi dea scama că nu are nici o proporţie cu ea". Dacă inteligenţa este limitată şi plină
de erori, portretul profesionalului moral este şi mai trist. Formaţia jansenista a lui Pascal
l-a învăţat să privească adânc adevărata natură a profesionalului. Aici tema care domină
este tema divertismentului. Fiindcă profesionalii nu au putut vindeca moartea, mizeria şi
ignoranţa, au găsit o singură cale pentru a se face fericiţi: a nu se gândi la ele. De aceea,
distracţia este aşa de importantă şi omul face orice pentru a o obţine. Nu putem rămâne
singuri cu noi, ca să nu simţim vidul din noi. De altă parte, distracţia este tocmai ceea ce
pierde pe om fiindcă îl depărtează de natura sa adevărată.
Ce este atunci omul? Pascal are viziunea, franceză, dreaptă, care ştie să
valorifice echilibrat toate laturile. în om măreţia lui se amestecă cu mizeria lui.
Natura profesionalului este dublă; este iar una din marile teme pascaliene. Faţă de
natură este mizerabil: natura îl striveşte. Dar omul o ştie, şi această conştiinţă pe care
natura în toată imensitatea ei nu o are, formează superioritatea lui. "Omul este un
rege, dar un rege deposedat". Sau cu altă expresie: "Omul nu este decât o trestie, cea
mai slabă din natură, dar o trestie care gândeşte".
Fiindcă ştiinţa umană în faţa imensităţii cosmosului, apare lui Pascal ca o vanitate,
interpretatorii lui Pascal au vrut să vadă în el un antiraţionalist. El capătă astfel o
situaţie aparte în secolul cartezian, încrezător în puterea raţiunii umane. Interpretarea
224