etica profesionala

deoarece nu putem iubi decât prin voinţa noastră şi deoarece este contradicţie ca voinţa
să poată fi vreodată constrânsă; noi nu-l iubim totuşi liber în sensul pe care tocmai l-am
explicat, deoarece nu este în puterea voinţei noastre a nu dori să fim fericiţi.
Dar trebuie să observăm bine că spiritul considerat ca împins spre binele în
general nu poate să determine mişcarea sa spre un bine particular, dacă acelaşi spirit
considerat ca fiind capabil de idei nu are cunoştinţa acestui bine particular. Vreau să
spun, pentru a mă servi de termeni obişnuiţi, că voinţa este o putere oarbă care nu se
poate îndrepta decât spre lucrurile pe care intelectul i le reprezintă. Astfel încât voinţa
nu poate determina în mod divers impresiunea pe care ea o are pentru bine şi toate
înclinaţiile sale naturale decât comandând intelectului să-i reprezinte un obiect
particular. Forţa pe care o are voinţa de a determina înclinaţiile sale cuprinde, deci, în
mod necesar pe aceea de a putea să ducă intelectul spre obiectele care îi plac.
Concretizez printr-un exemplu ceea ce tocmai am spus despre voinţă şi despre
libertate. O persoană îşi reprezintă o demnitate ca pe un bine pe care îl poate spera;
imediat voinţa sa voieşte acest bine, ceea ce înseamnă că impresiunea pe care spiritul
o primeşte fără încetare spre binele indeterminat şi universal, îl poartă spre această
demnitate. Dar cum această demnitate nu este binele universal, şi cum ea nu este
considerată printr-o vedere clară şi distinctă a spiritului, ca fiind binele universal (căci
spiritul nu vede niciodată limpede ceea ce nu este), impresiunea pe care o avem spre
binele universal nu este pe de-a-ntregul oprită de acest bine particular. Spiritul are
mişcare spre a merge mai departe; el nu iubeşte în mod necesar şi invincibil această
demnitate şi este liber faţă de ea şi libertatea sa consistă în aceea că, nefiind complet
convins că această demnitate cuprinde tot binele pe care este capabil să-l iubească, el
poate să-şi suspende judecata şi iubirea; şi apoi, cum vom explica în cartea a treia, el
poate prin uniunea pe care o are cu fiinţa universală sau acela care cuprinde tot
binele, să gândească la alte lucruri şi, prin urmare, să iubească alt bine. În sfârşit, el
poate să compare toate felurile de bine (tous les biens), să le iubească după ordinea
lor în proporţia în care sunt demne de a fi iubite, şi să le raporteze pe toate la acela
care le cuprinde pe toate şi care este singur demn să mărginească iubirea noastră, ca
unul ce este singurul capabil să umple toată capacitatea pe care o avem de a iubi.
Este aproape acelaşi lucru cu privire la cunoaşterea adevărului ca şi cu privire la
iubirea binelui. Iubim cunoaşterea adevărului, ca şi plăcerea binelui, printr-o
impresiune naturală; şi această impresiune, ca şi aceea care ne poartă spre bine, nu
este invincibilă; ea nu este ca atare decât prin evidenţă sau printr-o cunoaştere
perfectă şi întreagă a obiectului; şi noi suntem tot atât de liberi în judecăţile noastre
false cât şi în iubirile noastre dezordonate...
Malebranche: Recherce de la verite. C. I, cap. I, 2.
DESPRE EROARE
Eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea este principiul rău care a produs răul
în lume; ea a dat naştere şi întreţine în sufletul nostru toate relele care ne lovesc şi nu
trebuie să nădăjduim o fericire solidă şi adevărată decât lucrând serios la evitarea ei.
Sfânta Scriptură ne învaţă că profesionalii sunt mizerabili numai pentru că sunt
păcătoşi şi criminali; şi ei nu ar fi nici păcătoşi nici criminali, dacă nu s-ar face sclavi
ai păcatului consimţind la eroare.
222