etica profesionala

această luptă are loc. Pe acest fundal sînt înălţate principiile comportamentului nonviolent:
a) renunţarea la monopolul asupra adevărului, pregătirea de schimbări, dialog,
compromis; b) critica propriului comportament cu scopul de a scoate la iveală ceea ce în
el poate să alimenteze şi să provoace o poziţie duşmănoasă a oponentului; c) analiza
situaţiei prin prisma viziunilor oponentului cu scopul de a-l înţelege şi de a găsi o soluţie
care i-ar permite să-şi păstreze conştiinţa curată, a ieşi din conflict în mod onorabil; d)
lupta împotriva răului, dar şi iubirea faţă de profesionalii ce stau în spatele lui; e) un
comportament absolut deschis, excluderea din atitudinea faţă de un oponent a minciunii,
a intenţiilor ascunse, a vicleşugurilor de ordin tactic etc.
Astfel, în faţa răului agresiv, a inechităţii militante sînt posibile trei linii de comportament:
a) supunerea pasivă; b) împotrivirea violentă; c) împotrivirea nonviolentă. Ele
formează un şir ascendent atît din punct de vedere pragmatic, cît şi axiologic. Atît după
criteriul eficienţei, cît şi după criteriul valorii, împotrivirea nonviolentă este mai superioară
supunerii pasive, iar împotrivirea nonviolentă este mai superioară împotrivirii violente.
Nonviolenţa există nu pe lîngă violenţă, ea vine în urma ei. Acesta este stadiul
postviolent în lupta pentru echitatea socială. Unul din argumentele care are menirea de a
fundamenta violenţa ca ceva bun este apelul la formula „scopul scuză mijloacele”. Ea
presupune că violenţa este argumentată atunci cînd serveşte drept mijloc pentru a stopa
nonviolenţa. În ce măsură este argumentată o atare presupunere dacă luăm în consideraţie
că nonviolenţa în sensul ei cunoscut e identică cu morala însăşi? Formula „scopul
scuză mijloacele” presupune că mijloacele sînt autonome faţă de scopuri şi unele şi
aceleaşi mijloace pot fi utilizate pentru materializarea diferitelor scopuri. În afară de
aceasta, mijloacele şi scopurile sînt distincte în timp, primele le precedă pe cele
secundare şi pot fi îndreptăţite ca temporare dificultăţile cu care încearcă sã se justifice
cei ce utilizează acest principiu, remarcînd că este important numai rezultatul final.
Scopul poate să argumenteze mijloacele în cazurile în care binele ce se conţine
în scopul concret este de nerealizat altfel decît prin intermediul răului, metodelor
concrete şi atunci cînd primarul prevalează cîtuşi de puţin asupra secundarului.
De vreme ce morala duce spre binele suprem, ea este un mijloc faţă de acest scop,
scopul suprem, ultim, dar totuşi scop. Deoarece scopul suprem devine, la rîndul său, numai
datorită moralei o condiţie a celorlalte scopuri, un principiu regulator al comportării; în acest
caz însăşi morala devine un scop suprem. Reiese că morala este deopotrivă scop şi mijloc.
Referitor la morală ar trebui să vorbim nu despre faptul că scopul scuză
mijloacele, ci despre faptul că scopul există în mijloace, fiind un mijloc destul de
eficient. Dacă comportamentul moral poate fi descris în termenii scopurilor şi
mijloacelor, atunci ar trebui să vorbim despre unitatea scopurilor şi mijloacelor. Poate
fi vorba despre o unitate dublă: după conţinut şi după subiect.
Unitatea după conţinut se exprimă în felul următor: calitatea morală este
determinată de mijloacele utilizate. Este imposibil ca prin intermediul acţiunilor
amorale să devii moral, tot aşa este imposibil să te apropii de Dumnezeu prin
defăimarea lui. Violenţa care apare ca un răspuns la o altă violenţă nu poate să iasă
din cercul vicios al violenţei. Dacă ne vom conduce după logica violenţei ca răspuns
la o altă violenţă, atunci ea poate, la rîndul său, să devină în mod inevitabil începutul
unui nou cerc. În consecinţă, lanţul violenţei devine infinit, iar în cazul dat nu
acţionează formula „scopul scuză mijloacele”, deoarece mijloacele nu duc spre scop.
22