etica profesionala

DESPRE LUCRURILE CARE POT FI PUSE ÎN ÎNDOIALĂ DE CĂTRE
PROFESIONIŞTI (ÎNDOIALA METODICĂ)
Nu de astăzi mi-am dat seama că din primii mei ani am căpătat numeroase păreri
false drept adevărate şi că ceea ce am clădit de atunci pe aceste principii atât de puţin
sigure, nu ar fi putut fi decât foarte îndoielnic şi nesigur; şi de atunci am judecat că va
trebui, o dată în viaţă, să mă apuc serios de a mă dezbăra de toate opiniile pe care le
primisem mai înainte, şi de a reîncepe totul din temelii, dacă aş fi vrut să stabilesc
ceva sigur şi constant în ştiinţă. Dar această sarcină (entreprise) părându-mi a fi foarte
mare, am aşteptat ca să ating o vârstă care ar fi aşa de coaptă încât să nu pot spera o
alta după ea, în care să fiu mai capabil de a o realiza; ceea ce m-a făcut să amân atât
de mult încât de acum înainte aş crede că comit o greşeală dacă aş întrebuinţa încă
pentru a delibera timpul care-mi rămâne pentru acţiune.
Tot ceea ce am acceptat până acum ca mai adevărat şi mai sigur am învăţat-o prin
simţuri şi de la simţuri. Am constatat însă câteodată că aceste simţuri erau înşelătoare şi
este prudent de a nu te încrede niciodată cu totul acelora care ne-au înşelat vreodată.
Dar poate că, deşi simţurile ne înşală câteodată cu privire la lucrurile greu de
perceput sau foarte îndepărtate, se găsesc totuşi multe altele despre care, deşi le
cunoaştem prin mijlocul lor, nu poţi să te îndoieşti în mod raţional; de exemplu, că sunt
aici, aşezat lângă foc, îmbrăcat într-o haină de casă, având această hârtie în mână şi alte
lucruri de natura aceasta. Şi cum aş putea nega că aceste mâini şi acest cap îmi aparţin
mie, dacă nu ar fi poate să mă compar cu acei nebuni, al căror creier este aşa de întunecat
şi tulburat de vapoarea neagră a fierei, încât susţin tot timpul că sunt regi atunci când ei
sunt foarte săraci, că sunt îmbrăcaţi în aur şi purpură, când sunt goi, sau că-şi închipuie
că sunt nişte oale (cruches) sau că au un corp de sticlă. Dar ce! aceştia sunt nebuni şi eu
nu aş fi mai puţin extravagant dacă m-aş lua după exemplul lor.
Să presupunem deci acuma că dormim şi că toate aceste lucruri particulare, de
exemplu că deschidem ochii, că mişcăm capul, că întindem mâinile, sau lucruri
asemănătoare, nu sunt decât iluzii false; să ne gândim însă că poate mâinile noastre şi
tot corpul nostru nu sunt aşa precum le vedem. Trebuie totuşi cel puţin să mărturisim
că lucrurile pe care le vedem în somn sunt ca şi tablourile şi picturile care nu pot fi
compuse decât prin asemănare cu ceva real şi adevărat şi că astfel cel puţin aceste
lucruri generale, adică ochii, un cap, sau corp întreg nu sunt lucruri imaginare, dar
reale şi care există. Căci, într-adevăr, pictorii chiar atunci când încearcă cu mai mult
artificiu să reprezinte sirene sau satiri prin figuri bizare şi extraordinare, nu pot totuşi
să le dea forme şi naturi cu totul noi, dar fac numai un oarecare amestec şi o
compunere din membrele diferitelor animale, sau, dacă imaginaţia lor este destul de
extravagantă pentru a inventa ceva ce nu s-ar mai fi văzut şi că astfel opera lor
reprezintă un lucru cu totul închipuit şi absolut fals, desigur că, cel puţin culorile cu
care ei compun trebuie să fie adevărate.
Şi din acelaşi motiv, deşi lucrurile generale, adică un corp, ochii, un cap, mâini
şi altele asemănătoare ar putea fi imaginare, totuşi trebuie mărturisit în mod necesar
că sunt cel puţin altele mai simple şi mai universale, care sunt adevărate şi existente
şi din amestecul cărora nici mai mult, nici mai puţin ca din acela al câtorva culori
adevărate, sunt formate toate imaginile lucrurilor, care sunt în gândirea noastră, a
celor adevărate şi reale sau a celor închipuite şi fantastice.
217