etica profesionala

produce un efect trebuie să fie cuprins cel puţin tot atât ca în efectul produs. Ideea de
perfecţiune, a unei fiinţe perfecte, pe care o avem în noi, clară şi distinctă, nu poate deci
veni de la noi, care suntem imperfecţi (fiindcă dacă am fi avut posibilitatea, ne-am fi
făcut pe noi înşine perfecţi), dar de la o cauză exterioară nouă, de la o fiinţă într-adevăr
perfectă, care este Dumnezeu. Ideea de perfecţiune cuprinde şi ideea de existenţă. Din
faptul că putem gândi o fiinţă perfectă trebuie să admitem că această fiinţă există.
Această demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu serveşte lui Descartes pentru a
asigura o bază solidă care garantează orice adevăr. Dacă Dumnezeu există, şi dacă el
întruneşte toate perfecţiunile, el nu ne poate înşela. De unde provine atunci eroarea care
se întâlneşte în raţionamentele noastre? Ideile clare şi distincte sunt toate sigure, sunt
evidente; însă de multe ori noi afirmăm şi dăm consimţământul nostru unor idei pe care
nu le-am controlat suficient şi care nu rezultă cu evidenţă desăvârşită. Eroarea se
datoreşte în fond libertăţii noastre, al cărui domeniu este foarte larg. Aplicată rău, ea dă
cunoştinţe eronate. De acest fel sunt de exemplu concluziile care se fac când vorbim, în
mod material, despre ceea ce aparţine spiritului şi, în mod spiritual, despre ceea ce aparţine
corpului. Dacă numai ideile clare şi perfect distincte sunt adevărate, şi dacă acest
adevăr este fondat pe faptul că Dumnezeu nu ne poate înşela, atunci sunt câştigate pentru
noi o mulţime de adevăruri, de exemplu adevărurile matematice. Îndoiala metodică de la
început face locul unei construcţii raţionale, bazată pe controlul evidenţei ideilor.
În ceea ce priveşte natura corpurilor, ea fiind întinderea, ea este în ultimă analiză de
natură geometrică, mecanică. Fenomenele corpurilor sunt provocate de mişcare. Prima
lege a naturii este că fiecare corp continuă să rămână în starea în care se află (inerţie) şi
că el nu se mişcă decât când este mişcat de un alt corp. Totul se petrece după legi
determinate, necesare. Lumea este o mecanică universală. În Discursul asupra Metodei
Descartes exemplifică această explicare mecanicistă prin analiza mişcărilor inimii şi a
circulaţiei sângelui. În Principiile de filosofie el o întinde, cu o sumă de ipoteze
ingenioase, la o sumă imensă de fenomene. Este astfel clar formulat principiul de care se
servise Galileu şi pe care s-a dezvoltat toată civilizaţia ştiinţifică a lumii noastre de
astăzi. Explicările cartesiene sunt prototipul explicărilor ştiinţei moderne.
În Pasiunile sufletului sunt cuprinse psihologia şi morala lui Descartes. Afectele
noastre participă şi de la corp. De aceea ele dau naştere pasiunilor noastre. În ceea ce
priveşte morala, Descartes expusese regulile unei conduite de viaţă în Discursul asupra
Metodei. El le reia într-o scrisoare către principesa palatină Elisabeta, în care comentează
De vita beata a lui Seneca. Regulile morale cartesiene sunt următoarele: l) să cauţi
să reflectezi bine la tot ce ai de tăcut în vreo ocazie a vieţii; 2) hotărârea odată luată
s-o duci ferm până la capăt; 3) să înveţi mai iute să te resemnezi faţă de ceea ce nu e
în puterea ta, decât să fii nemulţumit cu soarta. Este de observat că Descartes nu
exclude plăcerile dintr-o viaţă raţională. Desigur, viaţa nu constă din plăcere. Ea
constă, mai ales, din voinţa de a realiza ceea ce e văzut ca un scop clar al vieţii tale.
Dar plăcerile, fără ca ele să dea beatitudinea, nu sunt excluse. Beatitudinea însă nu
poate veni dintr-un noroc exterior sau ocazional, ci numai din liniştea şi mulţumirea
interioară. Morala lui Descartes este o morală de elită - beatitudinea nu este
rezervată oricui, - în care se exprimă spiritul francez, spirit complet, cu realismul său
cunoscut, dai" şi cu un idealism al unei concepţii clare, angajată, ca a lui Descartes
însuşi, pe o idee, pe un scop clar.
216