etica profesionala

suprafaţa lucrurilor şi nu realitatea lor, să poată fi realizată, trebuie o metodă nouă.
Principala regulă a acestei metode este de a nu primi ca adevărate decât idei clare şi
distincte, idei care apar ca evidente pentru raţiune. Descartes adaugă regulile următoare:
să împărţi dificultăţile pentru a le putea rezolva mai bine (analiză logică); să conduci
gândirile într-o ordine, pornind de la cele mai simple şi mai bine cunoscute pentru a
ajunge la cele mai complexe (sinteză); în fine, ca enumerările făcute să fie cât mai
generale şi complete. Idealul cartesian al cunoştinţei adevărate este acela al evidenţei
care rezultă din "lanţurile de judecăţi cu totul simple de care geometrii obişnuiesc să se
servească pentru a ajunge la demonstraţiile lor cele mai grele". Intuiţia clară a ideilor este
completată cu deducţia. Faţă de regulile numeroase ale logicii scolastice, regulile
cartesiene au un caracter cu totul general, par simple de tot, fiindcă ele nu sunt decât în
cadrul lor, în care raţiunea se exercită liberă, încrezătoare în ea însăşi.
Rezultatul aplicării acestei metode în metafizică este extrem de rodnic.
Meditaţiile expun acelor rezultate metafizice. Metafizica este cunoştinţa primelor
principii. Pentru a clădi o filosofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate,
trebuie să fie absolut certe. Descartes îşi dă perfect seama de aceasta; de aceea primul
moment al filosofiei sale va fi de a pune în îndoială toate cunoştinţele pe care le-a
primit până acum. Nu pentru a ajunge la o concluzie sceptică, dar pentru a găsi
elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi tot restul. Descartes va
constata, deci, că simţurile îl înşală, va pune în îndoială chiar faptul că are un corp,
mâini, că se găseşte într-o cameră, că în faţa lui e o hârtie pe care scrie, pentru că
toate aceste lucruri ar putea să nu existe decât în vis şi nu în realitate. Este însă mai
greu a te îndoi de adevărurile matematice, ca de exemplu 2+2=4. Descartes vrea însă
ca îndoiala sa să fie radicală. El face să intervină un "geniu viclean" care-şi propune
cu tot dinadinsul să ne înşele (fiindcă Dumnezeu, în bunătatea lui, nu ne-ar putea
înşela). Îndoiala este astfel dusă până la extrem. Nu este însă decât o îndoială
metodică. Deşi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoială,
rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Dacă mă
gândesc şi mă îndoiesc, este sigur că exist. Formula cartesiană va fi Cogito, ergo sum.
Aceasta înseamnă însă că conştiinţa gândirii, deci a sufletului, este mai sigură decât
conştiinţa pe care o avem despre lumea exterioară (Idealism cartesian). Credinţa
obişnuită că nu cunoaştem nimica mai sigur decât această lume a simţurilor pe care o
atingem, o vedem, este astfel răsturnată. Descartes topeşte o bucată de ceară; nu mai
rămâne din ea nici una din calităţile care impresionau simţurile: dispare forma,
culoarea, parfumul ei; rămâne numai o substanţă al cărei caracter esenţial este de a
avea o întindere. Ce este atunci corpul? Ceara înainte de topire sau după ce a fost
topită? Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simţuri cu certitudine. Singura
certitudine absolută este a existenţei noastre, noi care gândim şi ne îndoim. Dar
aceasta înseamnă că cunoştinţa sufletului este mai sigură decât aceea a corpurilor.
Substanţa este gândirea, iar substanţa corpurilor este întinderea. Prin gândire
Descartes înţelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci şi percepţia, voinţa etc.
Faptul că cunoştinţa sufletului este singura cunoştinţă certă îi permite lui Descartes
să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Avem în noi clară şi distinctă o idee despre o
fiinţă perfectă. Această idee nu poate însă veni de la noi, care suntem imperfecţi, fiindcă
ne putem înşela. Însă este o axiomă, un adevăr al luminii naturale că în cauza care
215