etica profesionala

DESCARTES
Descartes s-a născut în La Haye în Touraine la l596. Îşi
face studiile în Colegiul din La Fleche, colegiu rezervat fiilor
de nobili şi în care iezuiţii predau o filosofie aristotelică,
scolastică. Descartes vrea însă să înveţe din "marea carte a
lumii". El se angajează voluntar în războiul de 30 de ani sub
comanda lui Mauriciu de Nassau. Într-o seară, într-un
cantonament din Germania, într-o cameră calda, Descartes
face planul viitoarei lui filosofii: aceasta constă dintr- o
metodă nouă pentru a-şi perfecţiona spiritul şi pentru a găsi
adevărul în ştiinţe. După moartea generalului său, Descartes renunţă la cariera militară.
Se întoarce la Paris prin Polonia şi Pomerania. De la Paris se duce la Roma. Lui Descartes
îi place să călătorească. Întors în Franţa, el se gândeşte să-şi aleagă o carieră. Cardinalul
De Berulle îl sfătuieşte pentru filosofie. Descartes părăseşte Franţa şi se retrage în
Olanda, unde va sta 23 de ani, trăind aproape tot timpul la ţară; acolo meditează,
studiază, scrie; îşi instalează un laborator în care va face cercetările sale de fizică. În tot
acest timp face numai câteva călătorii foarte rare la Paris. În l637 apare Discursul asupra
Metodei care interesează mult lumea savantă; el corespunde nevoilor noi intelectuale ale
timpului, care este sătul de logica şi de ştiinţa aristotelică. În l64l apar întâi în latineşte
Meditaţiile Metafizice. Prin intermediul Părintelui Mersenne, prietenul lui Descartes,
filosofi ca: Arnauld, Hobbes, Gassendi îşi fac obiecţiile lor, răspunzând acestora. Descartes
îşi precizează doctrina. Apare în curând şi traducerea franceză a lucrării, revăzută
de Descartes. Meditaţiile cuprind concepţia metaifizică a lui Descartes. În Olanda el îşi
continuă experienţele sale asupra unui număr mare de fenomene naturale. Concepţia sa
mecanistică asupra producerii fenomenelor naturii îi atrage o acuzaţie de ateist şi este pe
punctul de a fi exilat. Principiile de Filosofie cuprind, pe lângă un rezumat al întregii
doctrine, şi descrierea amănunţita a ingenioaselor lui ipoteze de explicare a unui mare
număr de fenomene fizice. Reîntors la Paris, Descartes este în legătură cu toţi savanţii
mari ai timpului. Regele Franţei îi oferă o pensiune. Dar el preferă să se ducă în Suedia,
unde era de mult în corespondenţă cu regina Christina a Suediei. Este primit admirabil la
Stockholm, unde moare însă peste şase luni, în urma unei răceli.
Cartesianismul înseamnă pentru tot secolul al XVII-lea "filosofia modernă",
adică ruperea cu doctrina "şcolii", cu metoda silogistică a învăţământului dat în
şcolile călugăreşti, cu "formele substanţiale", prin care era explicată natura. Descartes
vine după Galileu şi Leonardo da Vinci, după Giordano Bruno şi Bacon. Ştiinţa
modernă îşi deschisese drumul său. Dar Descartes a dat spiritului modern cu o
claritate desăvârşită, franceză, conştiinţa deplină de sine: încredere în raţiune, care nu
are decât un singur criteriu, al ideilor clare şi distincte, apoi ideea înţelegerii naturii
ca a unui mecanism - idee care stă şi astăzi la baza ştiinţei moderne.
Discursul asupra Metodei şi, înaintea lui, Regulile pentru conducerea spiritului
(Regulae ad directionem ingenii - lucrare neterminată şi publicată postum), arată cât de
centrală este pentru Descartes ideea de metodă. Descartes se arată nemulţumit de
cunoştinţele primite în şcoală. Acestea i se par necontrolate, false, insuficiente pentru a
satisface nevoia de cunoaştere independentă, liberă, a spiritului. Pentru ca o asemenea
cunoaştere, raţională, neîncurcată de forme verbale, silogistice care nu prind decât
214