etica profesionala

De asemenea, oamenilor nu le face plăcere (dimpotrivă, mare necaz) să ţie o
tovărăşie în care puterea nu e în stare să pună pe toţi la respect. Căci orice om caută
ca tovarăşul său să-l aprecieze în aceeaşi măsură cât se apreciază pe el însuşi. După
toate semnele de dispreţ sau dispreţuind, în chip natural se străduieşte, atât cât poate
îndrăzni (acela care printre ei nu are putere comună de a-i ţine în linişte, este destul
de departe de a-i face să se distrugă unii pe alţii) să stoarcă o valoare mai mare de la
dispreţuitorii săi, păgubindu-i, iar de la alţii, prin exemplu.
Aşa că în natura profesionalului noi găsim trei cauze principale de ceartă:
mai întâi, concurenţa, în al doilea rând, neîncrederea, în al treilea, gloria.
Prima face pe om să dea năvală pentru câştig, a doua, pentru siguranţă, a
treia, pentru reputaţie. Primii întrebuinţează violenţa pentru a se face stăpâni asupra
persoanelor, soţiilor, copiilor şi animalelor altor oameni, cei de al doilea pentru
a le apăra; cei de al treilea folosesc nimicuri, ca un cuvânt, un surâs, o părere
diferită şi oricare alt semn fără valoare, fie adresate direct persoanelor, fie prin
răsfrângere asupra rudelor, prietenilor, naţiunii lor, profesiunilor sau numelor lor.
Prin aceasta este învederat că în timpul cât profesionalii trăiesc fără o putere
comună, care să-i ţină în respect, ei se găsesc într-o stare, ce se numeşte război; în atare
război fiecare om e împotriva celuilalt, căci războiul nu constă numai în lupte sau în
actul de a lupta, dar şi dintr-o durată de timp, în care voinţa de a combate prin luptă este
destul de cunoscută. Prin urmare noţiunea de timp este luată în consideraţie în natura
războiului ca şi în natura vremii. Precum caracterul vremii rele nu stă într-un puhoi sau
două de ploaie, ci într-o înclinare spre aceasta de mai multe zile, tot astfel şi caracterul
războiului nu constă într-o luptă prezentă, ci în dispoziţia cunoscută spre aceasta şi în tot
acel timp, în care nu este o asigurare contrară, în tot celălalt timp este pace.
Consecinţa timpului petrecut în război este că fiecare profesional este inamicul
fiecărui profesional. Aceeaşi consecinţă se aplică timpului în care profesionalii trăiesc
fără altă siguranţă decât ceea ce le oferă propria lor forţă şi invenţie. Într-o atare
condiţie nu există loc pentru sârguinţă, fiindcă rodul este nesigur şi prin urmare nici o
cultură de pământ, nici o navigaţie, nici folosirea vreunei comodităţi, care ar pulea fi
importată pe mare, nici o clădire comodă, nici instrumente de mişcare şi mutare a
atari lucruri, care cer multă forţă, nici o cunoaştere a feţei pământului, nici un calcul
al timpului, nici o artă, nici o literatură, nici o societate. Şi ceea ce este mai rău decât
orice, că o continuă frică şi pericol de moarte violentă. Şi viaţa profesionalului e
solitară, săracă, uricioasă, brutală şi scurtă.
Ar părea straniu pentru cineva, care n-a cântărit aceste lucruri, ca natura să
disocieze astfel şi să facă pe om capabil să năvălească şi să se distrugă unul pe altul;
prin urmare, necrezând în aceste consecinţe, făcute din pasiuni, ar putea să dorească
să se confirme faptele acestea de experienţă. Să presupunem că cineva face o
călătorie şi se înarmează şi-şi caută o bună tovărăşie. Când se duce să se culce, el îşi
închide uşile, chiar când e în casa lui, îşi închide sertarele, aceasta deşi ştie că sunt
legi, funcţionari publici înarmaţi pentru a răzbuna orice lovire i s-ar aduce; ce părere
are el despre semenii săi supuşi, când el călătoreşte înarmat, sau de cetăţeni, când
închide uşile, sau despre copiii şi servitorii săi când îşi închide sertarele? Nu acuză el
oare omenirea prin acţiunile sale tot aşa de mult cum fac eu prin cuvintele mele? Dar
nici unul din noi nu acuză natura profesionalului în ea însăşi. Dorinţele şi celelalte
212