etica profesionala

DESPRE CONDIŢIILE NATURALE ALE OAMENILOR RELATIVE LA
FERICIRE ŞI MIZERIE
Natura a făcut pe oameni aşa de egali în facultăţile corpului şi ale minţii, încât
deşi se poate vedea adeseori un om în mod evident mai puternic la corp sau mai
inteligent decât altul, totuşi când totul se consideră laolaltă, diferenţa între om şi om
nu este atât de considerabilă încât acel om să poată prin urmare pretinde pentru sine
un beneficiu pe care celălalt să nu-l poată pretinde ca şi el. În ceea ce priveşte puterea
corpului, cel mai slab are destulă putere să omoare pe cel mai puternic, fie printr-o
uneltire secretă sau printr-o unire cu alţii, care sunt în acelaşi pericol ca şi el.
În ceea ce priveşte facultăţile nunţii, lăsând la o parte dibăcia bazată pe cuvinte şi în
special acea dibăcie de a porni de la regulile generale şi infailibile, numite ştiinţă, pe care
foarte puţini oameni o au şi numai despre câteva lucruri, ea nefiind o facultate cu care să
ne fi născut, nici obţinută ca prudenţa, în timp ce căutam altceva, găsesc totuşi o mai
mare egalitate între oameni decât în ceea ce priveşte forţa fizică. Prudenţa nu este decât
experienţa, care egalează timpul, deopotrivă acordată tuturor oamenilor în acele lucruri,
la care ei se adresează deopotrivă. Aceia care probabil ar face o atare egalitate de necrezut,
este numai o concepţie zadarnică a înţelepciunii unora, însuşire pe care toţi profesionalii
cred că o au într-o mai mare măsură decât profesionalii de rând, adică de către toţi
profesionalii afară de ei înşişi şi alţi puţini câţiva pe care-i aprobă din pricina reputaţiei
sau pentru că sunt de acord cu ei înşişi. Natura oamenilor este de aşa fel, încât deşi ar putea
să recunoască faptul că mulţi alţii ar fi mai isteţi decât ei sau mai elocvenţi sau mai
învăţaţi, totuşi cu greu ar crede că ar exista mulţi aşa de deştepţi ca ei înşişi. Căci ei nu văd
propria lor isteţime aproape deloc, iar pe a altora la distanţă. Aceasta dovedeşte că profesionalii
sunt mai degrabă egali decât neegali. Căci nu există de obicei un semn mai mare
de egală distribuire a fiecărui lucru, decât acela că fiecare om este mulţumit cu partea sa.
De la această egalitate a inteligenţei, rezultă egalitatea speranţei în atingerea
ţelurilor noastre. Prin urmare, dacă doi oameni doresc acelaşi lucru, de care nu se pot
bucura amândoi, ei devin duşmani; în urmărirea scopului lor (care în mod principal
este conservarea şi câteodată numai desfătarea lor), se silesc să se distrugă sau să se
subjuge unul pe altul. De aici se întâmplă că un năvălitor nu mai trebuie să se teamă
decât de puterea unui singur om; dacă cineva plantează, seamănă, clădeşte sau posedă
un loc convenabil, alţii aşteaptă probabil să vină pregătiţi cu forţe unite să-l deposedeze
şi să-l priveze nu numai de fructul muncii sale, dar şi de viaţă sau de libertate, şi
invadatorul este din nou în acelaşi pericol ca şi celălalt.
Din această neîncredere a unuia faţă de celălalt nu există nici o cale mai raţională
pentru ca să se salveze pe sine decât anticiparea, adică prin forţă sau înşelăciune
să stăpânească persoana oamenilor cât poate şi atâta timp până nu vede o altă putere
destul de mare care să-l pună în primejdie. Aceasta nu este mai mult decât îi cere
conservarea sa proprie şi este în general admisă. De asemenea, fiindcă sunt urni careşi
fac o plăcere din contemplarea puterii lor în acţiuni de cucerire, pe care ei o
urmăresc mai mult decât o cere securitatea lor şi fiindcă sunt alţii, pe de altă parte,
care ar fi mulţumiţi să trăiască în linişte în cuprinsul unor hotare modeste, dacă prin
invadare nu li s-ar spori puterea lor şi care n-ar fi capabili să subsiste mult timp stând
numai în stare de apărare. De aceea, o atare mărire a teritoriului peste oameni, fiind
necesară pentru conservarea oamenilor, ar trebui să fie permisă.
211