etica profesionala

Un semn este întâmplarea antecedenţă a consecinţei şi contrar, consecventul
antecedentului, când aceleaşi consecinţe au fost observate mai înainte. Cu cât au fost mai
des observate, cu atât mai sigur este semnul. Prin urmare acela care are mai multă
experienţă în orice fel de afacere are mai multe semne prin care să ghicească viitorul,
deci va fi foarte prevăzător. Şi va fi mult mai prevăzător decât acela care este neiniţiat în
acest fel de afaceri, în aşa fel încât să nu fie egalat de nici un avantaj al vreunei
inteligenţe naturale şi în afara experienţei, cu toate că mulţi tineri gândesc contrariul.
Cu toate acestea, nu prudenţa deosebeşte pe om de animal. Animalele la vârsta
de un an observă mai mult şi caută tot ceea ce este pentru binele lor cu mai multă
prudenţă decât un copil la zece ani.
După cum prudenţa este o presupunere a viitorului contractată din experienţa
timpului trecut, tot aşa există o presupunere a lucrurilor trecute luate din alte lucruri
(nu viitoare) ci tot trecute. Acela care a văzut prin ce stări şi etape trece un stat
înfloritor, care a intra într-un război civil, devenind ruină, despre priveliştea ruinelor
oricărui alt stat, va înţelege că a fost acolo acelaşi război şi aceleaşi vâltori. Dar
această conjectură are aproape aceeaşi nesiguranţă cu conjectura viitorului, amândouă
fiind bazate numai pe experienţă.
Nu-mi amintesc un alt act al minţii omeneşti, plantat în om în chip natural, care
să nu aibă nevoie de alt lucru spre a se exercita, decât să fie născut om şi să trăiască
cu folosirea celor cinci simţuri. Celelalte facultăţi de care voi vorbi în curând, şi care
par a fi proprii numai profesionalului, sunt dobândite şi sporite prin studiu şi sârguinţă;
şi mulţi din profesionalii învăţaţi, prin instruire şi disciplină, pornesc de la
inventarea cuvintelor şi a limbajului. Căci, pe lângă simţuri şi gândire şi înlănţuirea
gândurilor, mintea profesionalului nu are altă mişcare; deşi prin ajutorul vorbirii şi
metodei, aceleaşi facultăţi ar putea să atingă un asemenea progres, încât să distingem
pe om de toate celelalte creaturi vii.
Prin urmare, nu există idee ori concepţie a vreunui lucru, pe care să-l numim
infinit. Nici un om nu poate avea în mintea sa o imagine de măreţie infinită; nici să
conceapă viteză infinită, timp infinit, forţă nemărginită sau putere nemărginită. Când
spunem că ceva este infinit, înseamnă numai că nu suntem în stare să concepem
sfârşitul şi marginile lucrurilor numite, neavând o concepţie despre lucruri ci despre
incapacitatea noastră. Prin urmare, numele lui Dumnezeu nu este folosit ca să ne facă
pe noi să-l concepem (căci el este de neînţeles), după cum sunt de neconceput măreţia
şi puterea sa, dar ca să-l putem venera. De asemenea, fiindcă orice concepem (după
cum am spus mai sus) a fost mai întâi perceput prin simţuri, fie totul deodată, fie
numai prin părţi, un om nu poate avea gândire, care să exprime ceva, fără a fi supus
simţurilor. Nimeni nu poate concepe ceva în genere, dar poate concepe ceva într-un
anumit loc, într-o oarecare mărime determinată şi care poate să fie divizată în părţi,
nu fiindcă acel lucru ar fi totdeauna în acelaşi loc sau acelaşi loc să fie totdeauna în
acelaşi timp şi nici că două sau mai multe lucruri pot fi într-unui şi acelaşi loc în
acelaşi timp. Nici unul din aceste lucruri nu cade niciodată sau nu poate cădea sub
simţuri. Dar sunt vorbe absurde luate pe credit (fără absolut nici o semnificaţie) de la
filosofii înşelaţi, sau de la oameni ai şcolii, care înşală.
210