etica profesionala

vedere moral. Ea înseamnă a renunţa în mod categoric la a-ţi considera propria
persoană mai presus decît alta şi de a fi în postura de judecător faţă de alţi oameni.
Prin aceasta noi vom recunoaşte că fiecare om este preţios prin sine însuşi.
În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că nonviolenţa nu presupune refuzul de a da
anumite aprecieri acţiunilor şi faptelor altor oameni. Aici poate fi vorba numai de dreptul
profesionalului la o existenţă moral-responsabilă. Principiul nonviolenţei interzice în
mod categoric de a atenta anume la acest drept, date fiind sacralitatea şi valoarea
incontestabilă a profesionalului. Acest principiu al eticii deschide perspective fabuloase
colaborării dintre oameni bazate pe principii de egalitate şi reciprocitate.
Interdicţia violenţei este cea dintîi şi cea mai importantă interdicţie morală. Cele
mai cunoscute din formulările ei sînt cele din Biblie: „Să nu ucizi!” din Decalogul lui
Moise, „Nu vă împotriviţi celui rău” din Predica de pe Munte a lui Hristos, nonviolenţa
caracteristică culturii indiene antice, dar mai ales filosofiei budismului şi jainismului.
Nonviolenţa înseamnă a interzice orice fapte şi acţiuni ce contravin în mod
evident moralei, binelui. Anume în această semnificaţie el are un sens categoric,
incontestabil. Cu alte cuvinte, în măsura în care morala are un caracter absolut, noi nu
sîntem în stare să spunem ce reprezintă ea, de aceea nu pot fi cerinţe pozitive care ar
avea un statut absolut. Principiul nonviolenţei este interdicţia oricăror acţiuni şi fapte
ce contravin moralei – interdicţia violenţei.
Imperativele nonviolenţei reprezintă o concretizare a regulii de aur a moralităţii.
Regula de aur este o formulă prin intermediul căreia omul poate considera acţiunile
sale morale sau nu. Însă apare o întrebare legitimă în acest sens: pot oare fi umane
astfel de acţiuni sau fapte care sînt morale tot timpul, fără a fi verificate şi care pot fi
nişte indicatoare ale atitudinii responsabile a profesionalului faţă de regula de aur? În
această ordine de idei putem afirma cu certitudine că există un astfel de indicator, şi
anume renunţarea la violenţă. Regula de aur a moralităţii cere ca omul să procedeze
la fel cum şi-ar dori el să procedeze alţii cu el. Însă omul nu poate să vrea ca violenţa
sa-l afecteze, pentru că violenţa ar curma orice drept al lui de a vrea ceva.
Nonviolenţa se deosebeşte de violenţă înainte de toate prin felul în care este
distribuit binele şi răul printre oameni. Ea rezultă din legătura reciprocă a tuturor
oamenilor în ceea ce priveşte binele şi răul. Unul din cele mai des întîlnite reproşuri
aduse împotriva nonviolenţei ca program istoric constă în faptul că ea ar cultiva,
chipurile, o reprezentare prea binevoitoare şi de aceea nu ar reflecta în mod just omul.
În realitate aceasta nu este tocmai aşa, deoarece la baza concepţiilor contemporane
ale nonviolenţei stă convingerea conform căreia sufletul uman este arena luptei dintre
bine şi rău. După cum remarca M.L. King, chiar în cei mai răi dintre noi există o
părticică a binelui, iar în cei mai buni dintre noi, o părticică a răului. A-l considera pe
om rău la modul radical înseamnă a-l cleveti pe nedrept, iar a-l considera pe om bun
la infinit înseamnă a-l linguşi în mod sincer. Adeptul nonviolenţei nu consideră omul
o fiinţă bună, el consideră că omul e deschis atît binelui, cît şi răului. Însă omul poate
fi bun, de aceea în relaţiile dintre oameni există tot timpul posibilitatea colaborării.
Orientîndu-se conştient spre însuşirile originare (bune) din fiecare om, adepţii
nonviolenţei sînt totuşi convinşi că ambivalenţa morală este în mod principial inechitabilă,
deoarece ea este o bază a existenţei umane. El nu se exclude pe sine din cadrul
răului, împotriva căruia luptă, şi nu îndepărtează oponentul de la binele în numele căruia
21