etica profesionala

acest chip, lucru care a fost observat de unul din cei şapte înţelepţi şi care l-a făcut să
dea oamenilor acest precept, care azi deja e consumat, Respice finem; adică asta
înseamnă că în toate acţiunile tale priveşte adeseori ceea ce ar trebui să ai, ca obiectul
care dirijează toate gândurile tale în drumul realizării.
Înlănţuirea gândurilor regulate este de două feluri: una când e vorba de un
înţeles imaginat, când noi căutăm cauzele sau mijloacele, care o produc şi aceasta e
comun atât la om cât şi la animal. Cealaltă e când ne imaginăm un lucru oarecare
căutăm toate efectele posibile, care pot fi produse prin ea, adică ne imaginăm ce
putem face cu ea când o avem. Acest lucru nu l-am văzut decât la om. Căci aceasta
este o curiozitate, ce abia se întâmplă în natura oricărei fiinţe, care n-are altă pasiune
decât pe cea senzuală, ca: foamea, setea, apetitul sexual şi mânia. În rezumat, discursul
mental, când e condus de un scop, nu-i altceva decât cercetarea sau facultatea de invenţie,
pe care latinii o numesc Sagacităţi sau Solertia; o cercetare a cauzelor sau a unor
efecte trecute sau prezente sau a efectelor unor cauze prezente sau trecute. Câteodată,
cine caută ceea ce a pierdut în acel loc şi timp în care i-a lipsit, mintea sa se întoarce înapoi
din loc în loc şi din timp în timp, ca să găsească unde şi când a avut-o; adică să găsească
un timp şi loc sigur, limitat, de la care să înceapă procedeul de cercetare. Iarăşi de
aici gândurile sale aleargă la aceleaşi locuri şi timpuri, ca să descopere ce acţiune ar fi
putut-o face să-l piardă. Aceasta numim memorie sau aducere-aminte. Latinii o numesc
Reminiscentia, ca şi cum ea ar fi o recunoaştere a acţiunilor noastre anterioare.
Câteodată un om recunoaşte un loc determinat în cuprinsul suprafeţei, în care
trebuie să-l caute şi atunci ideile sale aleargă peste toate aceste părţi în acelaşi fel,
după cum cineva ar cerceta o odaie spre a găsi o bijuterie sau după cum un câine de
vânătoare cutreieră câmpul până ce găseşte mirosul vânatului sau după cum un om ar
cerceta alfabetul pentru a descoperi o rimă.
Câteodată un om doreşte să cunoască întâmplarea unei acţiuni şi atunci se gândeşte
la o acţiune asemănătoare trecută şi la întâmplările acelea, una după alta, presupunând că
întâmplări de acelaşi fel vor urma la acţiuni de acelaşi fel. Astfel, cel care prevede ce va
deveni un criminal, îşi aminteşte ceea ce a văzut într-o crimă precedentă asemănătoare.
Având această ordine de idei: crima, poliţia, închisoarea, judecătorul şi spânzurătoarea.
O asemenea gândire se numeşte "prevedere", "prudenţă" sau "providenţă" şi uneori
"înţelepciune"; cu toate că o atare conjectură prin dificultatea observării circumstanţelor
poate fi înşelătoare. Dar acest lucru e sigur; cu cât un om are mai mult experienţa
lucrurilor din trecut decât altul, cu atât este mai prudent şi cu atât aşteptările sale nu vor
da greş. Numai prezentul are o existenţă în natură. Lucrurile trecute au o existenţă numai
în memorie, iar lucrurile viitoare nu au nici o existenţă. Viitorul fiind o ficţiune a minţii,
se întrebuinţează consecinţele acţiunilor trecute la acţiunile care sunt prezente; operaţie
care este făcută cu mai multă certitudine de către acela care are cea mai multă experienţă;
dar nu cu destulă siguranţă. Cu toate că s-ar numi prudenţă, când întâmplarea răspunde
aşteptării noastre, totuşi în natura ei nu este decât presupunere. Prevederea
lucrurilor ce vor veni, adică providenţa, aparţine numai aceluia, prin a cărui dorinţă
trebuie să vie. De la el numai în mod supranatural urmează profeţia. Cel mai bun profet
este, în mod natural, cel mai bun ghicitor şi cel mai bun ghicitor este acela care este mai
versat şi mai învăţat în subiectele pe care le ghiceşte, căci el are mai multe semne prin
care să le ghicească.
209