etica profesionala

În limba română posedăm o frumoasă monografie, intitulată: Thomas Hobbes,
viaţa şi opera, datorata lui Nicolae Petrescu (Societatea Română de Filosofie, 1939).
DESPRE CONSECINŢĂ SAU ÎNLĂNŢUIREA IDEILOR
Prin consecinţă sau înlănţuirea gândurilor înţeleg acea succesiune a unui gând
asupra altuia, numită discurs mintal (spre a o distinge de discursul vorbit).
Când un om se gândeşte la un lucru oarecare, gândul său următor nu este cu totul
întâmplător, aşa cum pare. Orice gând nu urmează spre alt gând în chip indiferent. Dar
după cum noi nu avem imagine despre care nu am avut înainte o senzaţie, total sau în
parte, tot aşa noi nu avem tranziţie de la o imagine la alta, fără să fi avut vreodată una
asemănătoare în senzaţiile noastre. Cauza este aceasta: toate imaginile sunt mişcări
interne, urme ale excitaţiilor făcute asupra simţurilor noastre; aceste excitaţii care succed
imediat, una după alta, în simţuri, continuă de asemenea împreună după senzaţie, în aşa
fel încât prima venind să-i ia locul şi s-o predomine, îi urmează a doua prin legătura cu
materia excitată, în acelaşi chip ca şi apa pe o masă plană urmând direcţia dată de deget
în orice sens. Dar fiindcă în simţ, la unul şi acelaşi lucru perceput, câteodată îi urmează
un lucru, câteodată un altul, se întâmplă în timp, în aşa fel încât imaginând un lucru
oarecare, nu este certitudine privitor la ceea ce vom imagina apoi. Numai acest lucru este
sigur: va fi ceva care a urmat asemănător înainte la un moment sau altul.
Această înlănţuire de gânduri sau discurs mintal este de două feluri: prima
este necălăuzită, fără scop şi neconstantă, în care nu există nici o gândire de
ordin pasional care să stăpânească şi să conducă pe acelea care urmează spre ea
însăşi, ca sfârşitul şi scopul unei dorinţe sau unei alte pasiuni. În acest caz, se zice
că ideile rătăcesc şi par neascultătoare una faţă de alta, ca într-un vis. Astfel sunt în
mod obişnuit gândurile oamenilor, care nu numai că nu stau în directă tovărăşie, dar
sunt fără legătură unul cu altul, deşi chiar şi atunci, gândurile lor sunt tot aşa de active
ca şi în alte dăţi, dar fără a fi în armonie, întocmai sunetului unei lăute dezacordată în
mâna oricărui om sau una acordată care nu spune nimic pentru cine nu poate să cânte.
Totuşi: în această sălbatică divagare a minţii, un om ar putea de multe ori să zărească
calea gândirii şi dependenţa unei idei de alta. Într-o conversaţie despre războiul nostru
civil prezent, ce ar părea mai fără legătură decât a întreba (aşa cum a şi făcut cineva)
care este valoarea unui ban roman? Totuşi pentru mine legătura este destul de evidentă
căci ideea de război a făcut să se nască ideea de a preda pe rege în mâna duşmanilor
lui; ideea aceasta a adus ideea predării lui Hristos, iar aceasta a dus la ideea
celor 30 taleri, care reprezentau preţul trădării şi de aici uşor a urmat acea întrebare
răutăcioasă, şi toate acestea într-o secundă, căci gândirea este rapidă.
Al doilea fel de discurs mental este mai constant, el fiind dirijat de o dorinţă sau
scop; impresia făcută de atari lucruri, pe care le dorim sau de care ne temem, este
puternică şi permanentă, iar dacă încetează pentru un timp, se întoarce repede. Ea este
aşa de puternică câteodată, încât ne împiedică şi ne întrerupe somnul. Din dorinţă se
naşte ideea unor mijloace, pe care le-am văzut că produc lucruri asemănătoare
acelora, la care ţintim şi de la gândirea acesteia la ideea unor procedee către acel scop
şi aşa în mod continuu până ce ajungem la unele începuturi, în interiorul propriei
noastre puteri. Fiindcă sfârşitul prin intensitatea impresiunii vine adeseori în minte, în
cazul când gândurile noastre încep să divagheze, ele sunt din nou şi repede reduse în
208