etica profesionala

judeca înseamnă după Hobbes a aduna şi a scădea. Adevărul stă în acordul
reprezentărilor între ele, iar nu în concordanţa lor cu lucrurile pe care le semnifică.
La influenţele pe care le exercită lucrurile asupra noastră, noi nu răspundem numai
printr-o atitudine teoretică, ci şi prin una practică. Când aceste influenţe favorizează
dezvoltarea noastră vitală, noi simţim plăcere. Când o împiedică, noi simţim neplăcere;
în primul caz le dorim, în al doilea căutăm să le evităm. Bine şi rău nu sunt noţiuni
absolute, ci cu totul relative. Binele şi răul sunt în funcţie de persoană, de loc, timp,
împrejurări. Numai în stat criteriul binelui şi răului capătă valoare: bun este ceea ce
foloseşte vieţii în comun, rău ceea ce strică acestei vieţi. În starea de natură, nu există
pentru om noţiunea de drept şi nedrept, în această stare forţa este identică cu dreptul: ai
drept, dacă ai forţă. Căci în starea de natură instinctul dominant este instinctul egoist al
conservării de sine, care-l face pe om să vadă în fiecare semen al său un duşman şi să-l
trateze ca atare. Starea de natură se caracterizează după Hobbes printr-o luptă
feroce pentru existenţă, prin bellum omnium contra otnnes. Omul nu este, după
Hobbes, aşa cum susţinea Aristotel, un animal social, ca albinele sau furnicile, ci
din contra, un animal egoist; el nu trăieşte în pace, ci într-un permanent război.
Cum însă în starea de natură nimeni nu este aşa de tare, încât să-şi impună forţa
lui celorlalţi şi cum nici unul nu se simte asigurat şi liniştit, fiecare om doreşte de
frică şi din nevoia de pace să iasă din această stare naturală şi să-şi găsească
ocrotirea în stat. "Viaţa politică în comun este produsul artificial al fricii şi înţelepciunii."
Frica şi înţelepciunea îi îndeamnă pe oameni să încheie un contract social, prin
care ei renunţă definitiv la starea de natură şi se obligă la o supunere totală faţă de şeful
statului, în schimbul ocrotirii, pe care le-o dă statul. Conducerea statului o are sau un
monarh sau o adunare cu puteri absolute, care dispun asupra bunurilor şi vieţii supuşilor
săi. Monarhul este mai presus de legi, fiindcă el este acela care le "edictează, le interpretează,
le schimbă şi le suprimă". Monarhul nu este şi nu se simte răspunzător decât
numai faţă de Dumnezeu. "într-un singur caz numai, încetează obligaţia la supunere:
când forţa publică nu este în stare să-i mai ofere protecţia în afară şi în interior".
Monarhul este suveran nu numai când e vorba de bunurile materiale ale supuşilor săi, nu
numai când e vorba de ceea ce e bine şi rău, de ceea ce e drept şi nedrept, ci şi atunci
când e vorba de credinţa religioasă. Ceea ce monarhul decide în interesul statului, că e
credinţă religioasă, aceea trebuie să creadă cetăţenii. Credinţa care nu e recunoscută de
stat este superstiţie. "Stăpânul temporal este în acelaşi timp şi stăpânul spiritual, regele,
duhovnicul suprem, iar ceilalţi preoţi servitorii lui."
Politica este, după Hobbes, la fel cu geometria, o ştiinţă raţională. Ea este
independentă de experienţă, căci obiectele ei, dreptul şi statul, sunt, la fel ca obiectele
geometriei, creaţii ale raţiunii. Politica, ştiinţă raţională, este în judecăţile ei tot atât
de obiectiv valabilă, ca şi geometria şi fizica.
În morală, Hobbes este consecvent cu întregul său sistem; el tăgăduieşte categoric
libertatea voinţei, susţinând că acţiunile profesionalului sunt determinate de cauze
externe, că acelaşi determinism sever domneşte în câmpul voinţei ca şi în lumea fizică.
În câteva cuvinte concepţia lui Hobbes poate fi astfel caracterizată: în logică este
nominalist, în metafizică materialist, în psihologie senzualist şi mecanicist, în etică
determinist, în antropologie naturalist, în politică partizanul suveranităţii absolute.
Concepţia lui este de o rară consecvenţă teoretică.
207