etica profesionala

suprafaţă, care ca limite ale corpurilor nu pot fi incorporale, cât şi despre spirit şi despre
Dumnezeu. Spiritul este un corp fin (pentru simţuri prea fin) sau o mişcare în anumite
părţi ale corpului organic. Tot ceea ce se întâmplă sunt mişcări de părţi materiale,
bineînţeles şi ceea ce se întâmplă interior, sentimentele şi pasiunile. Aspiraţia este o
mişcare foarte mică, după cum atomul este un corp foarte mic, senzaţia şi reprezentarea
o schimbare în părţile cele mai mici ale corpului care simte. Spaţiul este reprezentarea
unui lucru existent ca atare, adică pur şi simplu a unui lucru existent în afara subiectului
ce şi-l reprezintă, iar timpul reprezentarea mişcării. Toate fenomenele sunt mişcări
corporale, care au loc cu o necesitate mecanică. Nu există nici cauze formale, nici cauze
finale, ci numai cauze eficiente sau mobile. Orice fenomen îşi începe activitatea de la o
cauză externă, nu de la sine însuşi. Un corp în repaus (mişcare) rămâne în repaus
(mişcare) continuu, dacă un altul nu-l determină în sens contrar. Dacă deci corpurile şi
schimbările lor sunt singurele obiecte ale filosofici, atunci singura ei metodă justă este
cea matematică" (R. Falckenberg).
Pentru cunoaşterea cauzelor, Hobbes preconizează deci nu numai metoda
inductivă, ca Bacon, ci alături de aceasta metoda deductivă sintetică, ce, ca în
geometrie, servindu-se de defitiones şi generationes sive descriptiones, construieşte
aprioric obiectele, imitând oarecum creaţia lor însăşi. Căci pentru Hobbes geometria
constituie modelul teoretic a cărui realizare trebuie s-o urmărească orice ştiinţă, în frunte
cu filosofía. Deosebirea dintre timpul nostru, spune el, şi barbaria de odinioară, se
datoreşte numai geometriei, fiindcă fizica îşi datoreşte progresele ei geometriei. Noi
căutăm să cunoaştem raporturile cauzale, pentru a determina şi prevedea efectele, şi
căutăm să prevedem efectele pentru a ne putea folosi de aceste prevederi în viaţă.
Corpurile sunt după Hobbes de două feluri: naturale, adică acelea care există de
la sine în natură, şi artificiale, adică acelea pe care le produce omul, cum ar fi de pildă
statui. Iar între corpurile naturale, constituind oarecum treapta lor cea mai de sus şi
cea mai perfectă, şi între stat, constituind oarecum elementul acestuia, se află omul.
Corpuri propriu-zise, om, stat, acestea sunt corpurile care alcătuiesc obiectul
filosofiei; iar fizica, antropologia şi doctrina statului, cele trei ramuri ale filosofiei.
În teoria cunoştinţei şi logică, Hobbes este un sensualist şi nominalist
radical. Cunoaşterea începe cu senzaţia. Senzaţia nu este altceva decât un proces
subiectiv, ce se datoreşte influenţelor pe care lucrurile le exercită asupra
simţurilor noastre. Între lucruri care o cauzează şi senzaţie nu poate fi prin
urmare raportul de la original la copie; senzaţia este cu totul altceva decât ceea
ce o cauzează. În afirmarea subiectivităţii simţurilor şi în relevarea raporturilor
cantitative ca factor esenţial al cunoaşterii, Hobbes stă alături de marii gânditori
din această vreme, Campanells, Gassendi, Descartes şi Galilei. Procesele mari
complicate ale cunoaşterii au loc pe bază de senzaţii şi prin prelucrarea acestora.
Astfel, memoria nu este altceva decât urma durabilă pe care o lasă percepţia sau, cu
cuvintele lui Hobbes, a simţi că ai simţit (sentiré se sensisse meminisse est). Gândirea
filosofică nu e posibilă fără ajutorul limbajului, fără anumite operaţii care sunt legate
de cuvinte. Iar cuvintele nu sunt decât simple semne convenţionale, menite să ajute la
păstrarea şi la comunicarea ideilor. A gândi înseamnă după Hobbes a calcula. Căci ce
înseamnă altceva a judeca decât a lega cuvinte, ce înseamnă a raţiona decât a lega
propoziţii, ce înseamnă a face ştiinţă decât a lega împreună propoziţii adevărate? A
206