etica profesionala

Căci Dumnezeu este în acelaşi timp şi cauza primă a universului şi scopul lui ultim.
Substanţa divină creează necontenit, fără odihnă, forme individuale, aşa cum artistul
creează mereu noi opere. Inntruchipându-se în forme mereu altele, nu înseamnă însă
că ea însăşi se schimbă. Nenăscută şi nepieritoare, infinită şi absolută, ea este în
esenţa ei neschimbătoare. Numai lucrurile particulare se nasc, cresc şi mor, numai
lucrurile particulare se dezvoltă şi se perfecţionează şi apoi dispar, pentru a face loc
altor lucruri particulare. Mizeria, durerea şi moartea privesc numai părţile universului,
nu întregul lui. Căci universul în întregul lui este perfect şi nu-i lipseşte nimic.
În realitate nu există nici devenire, nici moarte, căci substanţa divină rămâne pururea
identică cu ea însăşi.
Dar această substanţă divină se manifestă şi acţionează, recurgând la contradicţii.
Cu ajutorul opoziţiei şi al contradicţiei forţa divină produce multiplicitatea
lucrurilor pe care le vedem, aşa cum artistul, întrebuinţând culori, linii şi tonuri,
creează cu ajutorul contradicţiei opera de artă unitară şi armonică. În ansamblul
universului domneşte prin urmare armonia.
Există un minimum fizic, atomul, care este principiul corpului: căci corpul
constă din atomi şi se descompune din nou în atomi. Există un minimum metafizic,
monada, substanţa individuală; căci din substanţe individuale constă universul şi
întreaga lui activitate stă în a face să se nască şi să dispară indivizi. Dar acest individ
nu poate fi niciodată altceva decât însăşi forţa cosmică infinită. El nu poate fi nici o
parte independentă a ei, căci forţa primitivă eternă nu este divizibilă şi schimbătoare,
ci este pretutindeni întreagă şi pretutindeni aceeaşi. Monada este de aceea divinitatea
însăşi, numai că în fiecare monadă este într-o formă specială de configuraţie şi
apariţie. După cum în organism, după cum în opera de artă, ideea creatoare este
pretutindeni întreagă şi în totul prezentă şi totuşi se înfăţişează pretutindeni specific,
tot astfel forţa divină omniprezentă este în fiecare punct al universului nouă şi
deosebită de toate celalalte, ea este suficient de necesară, ca să nu fie constrânsă să se
repete vreodată. Fiecare din monadele universului este o oglindă a lumii; ea este în
acelaşi timp întregul şi totuşi un lucru deosebit de toate celelalte; pretutindeni este
aceeaşi forţă cosmică şi totuşi într-o altă înfăţişare... Corpurile cosmice însele
manifestă în dubla lor mişcare reuniunea tendinţei universale şi individuale. Întrucât
se învârt în jurul corpurilor lor centrale, dovedesc viaţa lor ca determinată de întreg şi
cuprinsă în întreg; întrucât se învârt în jurul propriei lor axe, se dovedesc ca fenomene,
ca forţă proprie a substanţei divine, ca monade. Întregul este numai întrucât
este viu în lucrurile particulare, lucrurile particulare sunt numai întrucât poartă în ele
forţa întregului. Omnia ubique" (W. Windelband)
Concepţia panteistă şi optimistă a lui G. Bruno cucereşte şi entuziasmează.
Gânditori ca Spinoza, Leibniz, Goethe şi Schelling au fost influenţaţi de ideile
lui.
201