etica profesionala

Toulouse trece mai departe la Paris, unde de asemenea în calitate de profesor predă
filosofia. După ce stă câtăva vreme la Paris, pleacă în Anglia, unde caută să-şi facă
ideile sale cunoscute, predându-le între altele la Oxford. Se întoarce din nou la Paris,
unde din cauză că ideile sale întâmpină opoziţie, nu stă multă vreme şi este silit să
plece în Germania. Aici pribegeşte prin mai multe oraşe universitare, Marburg,
Wittenburg, Praga, Helmstedt, Frankfurt am Main. La câteva din universităţile
acestor oraşe ţine prelegeri. După câţiva ani de pribegie prin Germania, atras de patria
lui şi tentat de invitaţia unui nobil veneţian, G. Mocenigo, merge la Veneţia, unde
spera să fie în siguranţă. Dar Mocenigo îl denunţă Inchiziţiei şi Bruno este arestat în
1592, iar un an mai târziu este predat Romei. Acum, după o viaţă de pribegie, începe
calvarul vieţii lui Bruno. Şapte ani petrece filosoful în închisorile Inchiziţiei, supus la
aspre încercări, cerându-i-se imperios să-şi retracteze categoric şi public doctrina.
Refuzând cu încăpăţânare, el este condamnat la moarte prin ardere pe rug. Când
judecătorii i-au prezentat verdictul, Bruno le-a răspuns plin de demnitate şi curaj: "Vă
pronunţaţi verdictul cu mai mare frică decât îl primesc eu". Giordano Bruno fu ars pe
rug la 1 februarie 1600, pe Campofiore, din Roma, iar cenuşa lui aruncată în vânt.
Ideile lui Giordano Bruno sunt cuprinse în următoarele lucrări: De umbris
idearum, 1582; Dela causa principia et uno, 1584. De l'infinitto universo e mondi,
1584; Spaccio della bestia triofante, 1584; Degl'eroici furori, 1585; De tripilici
minimo, 1591; De monade, numero et figura, 1591; De natura, 1588.
Doi gânditori au exercitat puternice influenţe asupra lui Giordano Bruno:
Copernic şi Nicolaus Cusanus, influenţe de care se va resimţi toată viaţa. Scoţând în
relief influenţa percepţiei, pe care nu ne putem baza decât numai atunci când e vorba
de lucruri finite, Bruno îl depăşeşte pe Copernic, susţinând infinitatea universului.
Noi nu putem gândi cu mintea noastră că universul ar avea undeva o limită, că
dincolo de limite, pe care am gândi-o, n-ar mai fi spaţiu. Universul este infinit şi
numai un univers infinit se conciliază cu ideea de Dumnezeu, a cărui activitate
infinită nu poate să se desfăşoare nestingherită decât într-o lume infinită atât din
punct de vedere spaţial cât şi din punct de vedere temporal. Sistemul solar este numai
unul din nenumărate alte sisteme, care neîncetat se nasc şi dispar, guvernate toate de
o singură lege, de o singură putere, de sufletul universal, de Dumnezeu. Fiinţa supremă
nu este după Bruno în afară şi mai presus de lume, ci într-însa, o pătrunde şi o
conduce teleologic. Dumnezeu este imanent, lumii şi este activ în orice parte a ei. Nu
există nici o deosebire între diferitele părţi ale lumii, ci toate sunt de aceeaşi natură şi
de aceeaşi valoare, căci toate sunt deopotrivă străbătute de aceeaşi forţă cosmică
divină. Universul este imobil, deoarece, fiind infinit, nu are unde să se mişte; mişcarea
nu se întâlneşte decât în interiorul universului, la diferitele lui părţi. Fiind infinit,
universul nu poate avea un centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui. Un
centru are numai lumile finite din universul infinit. "Fiecare stea, spune Bruno, se
învârteşte prin viaţa ei proprie liber în jurul propriului ei punct central şi în jurul
soarelui său". Mişcarea corpurilor cereşti, el o explică printr-o forţă atractivă bazată
pe înrudire, forţă ce face posibil echilibrul între ele şi necesară existenţa fiecăruia.
Divinitatea face şi desface totul în univers. Scopul ei suprem este perfecţiunea
universului, realizarea tuturor formelor posibile din lumea sensibilă. Tot ceea ce se
întâmplă îşi are cauza în Dumnezeu şi orice scop este realizat numai prin Dumnezeu.
200