etica profesionala

caracter de sancţiune difuză, de sancţiune opţională 14 . Pedeapsa morală nu este fixată
destul de dur, ea este nu numai extrinsecă („admonestarea morală”), ci şi intrinsecă
(„mustrări de conştiinţă”). Sancţiunile morale pot fi pozitive şi includ reacţiile de
aprobare din partea membrilor unei colectivităţi sau grup sau a opiniei publice faţă de
acele comportamente şi sînt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau al
colectivităţii. În acelaşi timp, susţine sociologul polonez T. Szczepanski, sancţiunile
morale pot fi negative, ele sînt constituite din expresii de respingere verbală (dispreţ,
batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a
conduitelor neconforme cu regulile grupului 15 .
4. Nonviolenţa – „tabu” moral categoric
Datorită faptului că cerinţele morale posedă un caracter absolut, sînt obligatorii,
unica cerinţă morală pozitivă este aceea ca omul să fie moral. Ce înseamnă aceasta?
Am ajuns la concluzia că o dată cu morala se constituie omul şi relaţiile sociale, că
morala impune o frontieră plină de conţinut a modului de existenţă umană şi în acest
sens ea este identică cu umanitatea. Prin urmare, a fi o fiinţă morală înseamnă a
recunoaşte valoarea incontestabilă şi sacralitatea vieţii profesionalului, deoarece
personalitatea umană reprezintă ceva mai mult decît ceea ce ea face. Ea este iniţial
valoroasă şi demnă de respect, fapt ce nu poate fi determinat de nici o împrejurare, de
nici o acţiune sau o facultate concretă a ei.
Caracterul incontestabil şi obligatoriu al cerinţelor morale îşi găseşte materializarea
în cerinţa ce ţine de atitudinea faţă de om ca ceva sfînt ce trebuie respectat,
făcînd abstracţie de orice condiţii concrete. În istoria culturii acest imperativ a fost
interpretat în diferite feluri: ca dragoste faţă de aproapele, ca frăţie a oamenilor, ca
solidaritate umană, ca dragoste de viaţă etc. Însă cea mai strictă şi adecvată formă de
exprimare a acestei valori este interdicţia categorică a violenţei, exprimată înainte de
toate în porunca biblică „Să nu ucizi!”.
Violenţa reprezintă uzurparea voinţei libere care provoacă astfel de relaţii
interumane în cadrul cărora unii oameni – prin intermediul forţei şi constîngerii exterioare
– impun voinţa lor altora. Omul comite un act de violenţă atunci cînd îl lipseşte
pe un alt om de posibilitatea de a acţiona conform voinţei personale, nimicindu-l sau
reducîndu-l la o situaţie de sclav. Din conceptul de violenţă nu fac parte astfel de
forme de constîngere cînd o voinţă domină altă voinţă cu acceptul uneia dintre ele,
spre exemplu, în relaţiile dintre învăţător şi elev, legislator şi cetăţean etc.
Violenţa este invers proporţională moralei, deoarece a acţiona în mod moral înseamnă
a acţiona cu consimţămîntul celor pe care îi priveşte această acţiune. A comite violenţă
înseamnă a săvîrşi acţiuni inacceptabile pentru cei împotriva cărora ele sînt îndreptate.
Nonviolenţa reprezintă prin sine însăşi o abţinere principială de a considera
voinţa proprie mai presus decît voinţa altui om. De cele mai multe ori tentativa de a
impune voinţa proprie altui om rezultă din convingerea că această voinţă este mai
superioară, mai bună decît a altui om. Nonviolenţa înseamnă a recunoaşte voinţa altui
om liber care poate lua decizii şi întreprinde acţiuni libere, responsabile din punct de
14 Ralea, M.; Hariton T. Sociologia succesului. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1962, p. 553.
15 Szczepanski, J. Noţiuni elementare de sociologie; Trad. din limba polonă de N. Mareş. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică,
1972, p. 185-186.
20