etica profesionala

Iată al doilea motiv: în acelaşi fel în care, în modul de a proceda al raţiunii,
ideile cunoscute în mod natural servesc drept principii, - în acelaşi fel, în procedarea
dorinţei raţionale, adică a voinţei, ceea ce este dorit în mod natural trebuie şi aici să
servească drept principiu. Însă acest principiu este în mod necesar unul, fiindcă
”natura nu poate să tindă decât la unitate”; şi scopul ultim este ceea ce este atribuit
dorinţei raţionale ca principiu al mişcării. Deci, trebuie ca ceea ce voinţa îşi propune
ca un scop ultim să aibă caracterul unităţii.
Iată în fine al treilea argument: fiindcă actele voluntare se deosebesc prin scopul
lor, aşa după cum am arătat mai sus, trebuie ca scopul ultim, conceput în mod necesar
ca fiind cel mai general, să le determine genul (felul) lor; în acest chip, lucrurile
naturale sunt clasate în genuri după ideea formală care le este comună. Deci, cum
toate obiectele dorinţei raţionale sau ale voinţei, considerate în ele însele, sunt toate
de acelaşi gen, trebuie ca şi scopul final să fie unul; şi aceasta este cu atât mai
adevărat cu cât în fiecare gen, principiul este unul şi că scopul ultim este prin esenţa
lui primul principiu după cum am spus-o în articolul precedent. Scopurile ultime ale
unui om în raport cu alt om sunt de acest fel. În consecinţă, scopul ultim al tuturor
oamenilor fiind în mod natural unul, trebuie ca voinţa fiecărui om în parte să se
îndrepte către un singur scop ultim.
Răspund argumentelor: 1. Aceste bunuri multiple erau concepute ca formând un
singur bun perfect în gândirea acelora care pun în ele scopul lor final.
2. Cu toate că se pot găsi mai multe lucruri care să nu se contrazică între ele,
este totuşi contrariu binelui perfect, ca să existe, în afara lui, un lucru care i-ar putea
adăuga o perfecţiune.
3. Puterea voinţei nu merge până acolo încât să facă aşa ca lucrurile care sunt
contrarii să existe în acelaşi timp; şi lucrurile s-ar întâmpla în felul acesta dacă ea ar
putea tinde către mai multe obiecte disparate şi către mai multe scopuri ultime:
aceasta rezultă în mod clar din cele ce am spus.
GIORDANO BRUNO
Giordano Bruno s-a născut în anul 1548 la Nola, un
orăşel din Campania (Italia). La vârsta de 10 ani merge
la Neapole, unde îşi face studiile, iar de aici, cinci ani
mai târziu, intră în Ordinul Dominicanilor, luându-şi
odată cu acesta, în locul numelui de botez Filippo, pe
acela de Giordano. În măsura în care cunoştinţele lui
asupra filosofiei antice şi medievale se lărgeau şi se
adânceau, dar mai ales în măsura în care lua cunoştinţă
de ideile noi despre lume, în special de acelea ale lui
Copernic, el se simţea tot mai străin de doctrina bisericii. Plecând de la Neapole, în
Mănăstirea della Minerva din Roma, îl ajunge din urmă acuzaţia de erezie, pe care o
ridică Provincialul Ordinului. În faţa acestei situaţii, Bruno leapădă haina Ordinului
călugăresc, părăseşte în anul 1576 Roma, şi 15 ani de acum înainte va duce cea mai
agitată viaţă. Pleacă de la Roma la Genua, de aici la Veneţia, apoi la Geneva. De la
Geneva se duce la Lyon, de aici la Toulouse unde este profesor vreo doi ani, de la
199