etica profesionala

datorează existenţa lor lui Dumnezeu, dar şchiopătă în această existenţă, datorită
imperfecţiunii lor particulare.
Teoria sufletului omenesc urmează, la Toma, de aproape teoria aristotelică din
De anima. Sufletul este ”o formă spirituală”, dar cea mai joasă. El se naşte odată cu
corpul, dar nu moare odată cu el. Nemurirea rezultă din caracterul său spiritual.
Cunoaşterea umană se face cu ajutorul simţurilor. Intelectul este, mai întâi, pasiv. El
primeşte impresiile din afară; acestea lasă după ele imagini, ”fantasme”. Toma admite
însă - ca şi Aristotel un intelect activ, intelectus agens, dotat cu putere de abstracţie şi
căruia îi aparţine întreaga noastră gândire noţională, superioară. În ceea ce priveşte
cearta medievală asupra ”universalelor” - a realităţii conceptelor generale –
cearta care a pasionat întreaga gândire medievală, fiindcă dacă admiţi cu realiştii
că conceptele universale au o existenţă în sine - omul în general de exemplu
- că realitatea ultimă aparţine esenţelor sau dacă admiţi cu nominaliştii că
”universalele” nu sunt decât feluri de a vorbi, ”flatus vocis”, că în fond nu există
altă realitate decât a lucrurilor individuale din lume - urmează de aici consecinţe
extrem de importante pentru metafizică, pentru modul de a înţelege substanţa
ultimă, şi pentru modul în care este înţeleasă existenţa lui Dumnezeu. Toma
susţine: 1. că universalele există în lucruri, in re; el este fidel aici doctrinei aristotelice
după care esenţele nu au o realitate proprie, a lor, ei trebuie extrase din lucruri; 2.
post rem, după lucruri pentru intelectul uman care, pentru a înţelege ideile, trebuie să
plece de la cunoştinţele simţurilor, 3. ante rem, înaintea lucrurilor, ca esenţe ale
acestora, însă numai, cum a fost spus mai sus, pentru intelectul divin.
Între intelectul uman, legat de datele simţurilor şi intelectul divin, Toma admite
un intelect mai perfect decât al nostru, angelic, al îngerilor, cu ierarhiile lor de îngeri
superiori şi inferiori; problema intelectului angelic este o problemă frumoasă; este
modul în care se traducea, pentru gândirea medievală, problema unei inteligenţe
contemplative, mai perfectă decât aceea a intelectului uman, mai pură.
În ceea ce priveşte partea etică a filosofiei sale, Toma este filosoful medieval
care a realizat mai sistematic, pe lângă morala creştină, teologică, o morală raţională.
Modelul este etica lui Nicomac, însă pusă de acord cu marea inspiraţie morală a
doctrinei creştine. Ideea care centrează sistemul etic al lui Toma este ideea de lex
aeterna. Dumnezeu a creat această lege eternă. Omul trebuie să o împlinească prin
raţiunea sa. Natura umană este caracterizată prin raţiune. A lucra după raţiune
înseamnă a împlini - liber - legea morală. A lucra după raţiune înseamnă deci a lucra
după virtute. Legea morală face parte integrantă din creaţia lui Dumnezeu;
există, deci, în lume două ordine: ordinea naturii şi ordinea morală.
Aristotel vorbise în etica sa despre libertatea alegerii; omul are privilegiul de a
alege între acţiunile sale pe când o piatră care cade nu-şi poate alege drumul. Teza
libertăţii voinţei a găsit întâia sa dezvoltare puternică în filosofía creştină - unde omul
trebuie să dea socoteală de actele sale în faţa lui Dumnezeu, unde are răspunderea
actelor sale. Teza libertăţii voinţei îşi va avea, deci, la Toma, un loc central.
Momentele voinţei - intenţie, deliberare - sunt analizate cu o extremă claritate.
Conştiinţa îşi spune hotărârea sa înainte şi după ce acţiunea a fost săvârşită.
Ceea ce domină însă pentru Toma în libertatea voinţei este raţiunea, primatul
intelectului. Aceasta face pe om liber. În ceea ce priveşte împărţirea virtuţilor,
197