etica profesionala

Ca pentru toată lumea creştină, lumea este pentru Augustin orânduită şi
ierarhizată de către şi în raport cu Fiinţa divină. Chiar şi materia are în ea ceva divin,
urme ale materiei divine: ea cuprinde în ea virtualităţi care se dezvoltă după ordinea
fixată de înţelepciunea divină. În ordinea fiinţelor create, cea mai înaltă creatură este
însă omul. El este făcut după chipul lui Dumnezeu. Sufletul omenesc este de esenţă
spirituală şi nemuritor, deşi legat de corp. El poate contempla în el ideile eterne, care
vin de la Dumnezeu. Şi această contemplare formează înţelepciunea. Sufletul contemplata
el şi adevărurile morale. Acestea au acelaşi caracter absolut ca, de exemplu,
adevărurile matematice: lucrurile veşnice vor fi totdeauna de preferat celor trecătoare,
un bun mai înalt unui bun mai mic etc. Chiar necredincioşii sau păcătoşii cunosc
adevărul moral, deşi nu îl aplică. Aceasta înseamnă că şi adevărurile morale au o
origine transcendentă. Ele sunt de origine divină şi de aceea eterne, imuabile. Ele
exprimă iubirea şi calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce, în relaţiile între
oameni, prin exigenţa de iubire şi caritate între oameni.
Una din marile teme augustiniene este explicarea provenienţei răului în
lume. Este în fond problema ordinii lumii. Cum se poate împăca existenţa răului cu
ordinea creată de Dumnezeu? El nu a putut fi creat de Dumnezeu care este bunătatea
însăşi. Există deci o ordine în lume? Pentru Augustin - contrar manicheismului - răul
nu poate avea, în ordinea totală a lumii, o fiinţă definitivă. El este numai o ”lipsă”, o
”neîmplinire”. El este creat de voinţa şi de libera noastră alegere. Toţi cunoaştem
adevărul moral, dar suntem liberi a-l împlini sau nu. Dar de ce a lăsat Dumnezeu ca
să existe rău pe lume? Nu strică el armonia lumii? Nu, fiindcă orice rău este pedepsit.
Frumuseţea creaţiei este păstrată prin pedepsirea păcătoşilor, prin încurajarea şi
mulţumirea celor drepţi, prin perfecţia celor sfinţi. Tocmai trecerea de la rău la bine
face frumuseţea lumii. Aici intervine şi Graţia divină. Ea este dată celor aleşi.
Filosofia lui Augustin se completează cu o filosofie a istoriei. În De civitate Dei,
Augustin opune ”cetatea terestră” (civitas terrena) cetăţii lui Dumnezeu (civitas Dei).
Cetatea terestră este cetatea celor lipsiţi de Dumnezeu, celor lipsiţi de morală (societas
impiorum). Ea coexistă cu cetatea lui Dumnezeu. Aceasta din urmă se dezvoltă, după
Augustin, în etape din prima. De civitate Dei este o apologie a creştinismului tratată pe
planul istoriei. Istoria umană este pentru Augustin o luptă între cele două împărăţii,
terestră şi divină. Augustin se ocupă de toată istoria umană de la Adam, israeliţi, greci,
romani. Istoria se împarte pentru el în trei părţi mari: - înainte de lege - în lege - în epoca
graţiei. Perspectiva asupra istoriei dă o amploare mare operei augustiniene. Ordinea
divină se realizează în istorie, răscumpără istoria. La începutul filosofiei creştine,
Augustin creează astfel, graţie inteligenţei sale subtile, speculative şi graţie credinţei sale
puternice cadrele mari ale unui sistem în care toate problemele mari puse de filosofia
antică se pot încadra în credinţa creştină şi găsi o soluţie în acord cu învăţăturile
bisericeşti, doctrina lui Augustin rămâne în acest fel un izvor nesecat de sugestii pentru
toată filosofia Evului Mediu, când această filosofie se îndreaptă net, în scolastică către
Aristotel, mai mult decât Platon, către o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu, prin
”lumina naturală” mai mult decât către o cunoaştere intuitivă, ca la Augustin, prin
”inimă”. Nici în lumea modernă doctrina augustiniană nu a fost pierdută. Nu vom aminti
aici decât un exemplu mare: Pascal.
195