etica profesionala

stadiu. Ajută pe episcopul de Hipona, al cărui succesor devine în 395. Ei se împarte
între grija constantă şi ajutorul neobosit pe care-l dă populaţiei din dioceza sa şi de
altă parte între scrierile sale religioase: polemică contra manicheiştilor, contra
pelagienilor, contra donatiştilor. El redactează marile sale lucrări De Trinitate şi De
civitate Dei. Îşi povesteşte viaţa în Confesiuni. În fine, în ultima sa lucrare, în
Retractiones, scrisă cu puţin înaintea morţii sale, el îşi situează critic toate operele
sale - (din care nu au putut fi amintite aici decât câteva, foarte puţine, cele mai
importante). Augustin moare în 430, în timp ce vandalii asediau cetatea Hipponei.
Augustin este cea mai mare figură a patristicei latine (patristică = filosofia
părinţilor bisericii). Filosofia sa poate fi considerată ca un platonism creştin. Platon
este pentru el (în Confesiuni) filosoful care, fără a fi creştin, s-a apropiat cel mai mult
de adevărul şi viaţa creştină. Tema participării este esenţialul augustinismului,
dar nu mai este participarea platonică la lumea ideilor, ci participarea la fiinţa
divină. Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele.
A fost amintită mai sus adeziunea pe care Augustin o dăduse altădată
scepticismului Noii Academii. Ceea ce caută Augustin însă, acum, este o certitudine
absolută, îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem. Nu mă pot îndoi de faptul
că trăiesc. Fiindcă, pentru ca să pun totul în îndoială, trebuie să gândesc, deci să
trăiesc. (Se găseşte astfel la Augustin un prototip al îndoielii metodice carteziene de
mai târziu: Dubito = ergo cogilo, Cogito = ergo sum. Vezi Descartes.) Raţiunea conţine
pentru Augustin adevăruri eterne. Cine se va îndoi de adevărul necesar al propoziţiilor
matematice, că 2+2=4? Nu mă pot îndoi de necesitatea lor: ”mai iute ai putea
merge cu corabia pe uscat”. Dar de unde vin aceste adevăruri, care sunt pentru noi
indubitabile, necesare, eterne? Adevărul nostru nu este decât imaginea, pentru noi, a
unui adevăr absolut, transcendent. Este ceea ce văzuse şi Platon când vorbea despre
lumea inteligibilă în care sunt cuprinse modelele şi adevărul tuturor lucrurilor. La
Augustin, fundamentul adevărului nu poate fi decât realitatea lui Dumnezeu. Ideile
lucrurilor sunt în Dumnezeu. Acolo sunt situate raţiunile lucrurilor eterne, raţionale,
dar şi ale celor vizibile, schimbătoare. Dumnezeu este izvorul oricărui adevăr.
Cum cunoaştem însă pe Dumnezeu? Cunoştinţa lui Dumnezeu este o cunoştinţă
directă intuitivă. Îl cunoaştem în noi, în sufletul nostru; îl cunoaştem mai bine decât
cunoaştem alte realităţi ale experienţei. Această certitudine, fondată interior, este
caracteristică augustinismului. Sufletul vede pe Dumnezeu aşa cum ochiul vede
lumina; dar nu-l poate vedea în întregimea lui, aşa după cum nici ochiul nu poate
vedea toate lucrurile pământului. În noi, înţelegem pe Dumnezeu ca iubitor,
înţelegem iubirea prin care El a creat totul. Teologic, Augustin va încerca să înţeleagă
şi misterul Trinităţii prin analogie cu sufletul: ea poate fi comparată cu Memoria,
Inteligenta, Voinţa, cu unirea care în suflet există între ele, sau Fiinţa, Cunoaşterea,
Iubirea. Dumnezeu este summa essentia. El a creat lumea din nimic şi nu din fiinţa lui
proprie (altfel lumea ar fi divină). Dumnezeu a dat fiinţă lucrurilor, dar el singur
există în plinătatea fiinţei sale. El singur este afară de timp, în eternitate, în timp ce
lucrurile sunt în timp divin, se schimbă, în timp. Puterea lui Dumnezeu susţine lumea
printr-o intervenţie continuă. El este cauza primă, origine a oricărei realităţi,
Inteligenţa primă, izvor al oricărei inteligenţe. Frumuseţe primă, izvor al oricărei
frumuseţi, Perfecţiune primă, izvor al tuturor perfecţiunilor.
194