etica profesionala

DESPRE FERICIRE
În ce ne priveşte, să reluăm de la capăt şi să spunem în ce credem că constă
fericirea. Noi aşezăm fericirea în viaţă; dacă am face din cuvântul viaţă un termen
sinonim, noi am acorda tuturor fiinţelor vii aptitudinea de a fi fericite. Noi nu am
acorda fericirea animalelor raţionale, pentru a o refuza animalelor fără raţiune; căci
viaţa ar indica un caracter comun care dă tuturor aceeaşi aptitudine la fericire, fiindcă
fericirea nu ar fi decât un fel de viaţă. Deci, după părerea mea, acei ce situează
fericirea în viaţa raţională şi nu în viaţa în general, nu au văzut că ei încetau de a
admite că fericirea este viaţa; căci ei sunt forţaţi a spune că fericirea există numai în
facultatea raţiunii care este o calitate. Dar subiectul acestei calităţi este, după ei, viaţa
sau sufletul raţional; şi fericirea există în acest tot care este sufletul raţional; ea există
deci totuşi... într-una din speţele vieţii.
Dar cuvântul viaţă se ia în mai multe sensuri: viaţa se distinge în viaţă de
rangul întâi, de rangul al doilea şi aşa mai departe. Viaţa este un termen
omonim care are sensuri diferite, aplicată plantei sau fiinţei fără raţiune.
Diferenţa este în claritate şi obscuritate. Există, evident, aceleaşi grade în fericire.
Dacă o viaţă este imaginea unei alteia, fericirea corespunzătoare celei dintâi este
evident imaginea fericirii corespunzând celei de a doua. Dacă considerăm, deci, fiinţa
vie în gradul ei superior, numai fiinţei a cărei viaţă este fără lipsă îi aparţine fericirea
reală. Căci ea posedă perfecţia, fiindcă, în fiinţă, perfecţia constă, esenţial, în a trăi şi
că ea are viaţa desăvârşită: astfel binele nu este pentru ea un lucru din afară. Nu mai
este de deosebit un subiect şi o calitate venită de aiurea care ar face pe acest subiect
să aibă un bine. Dacă viaţa este completă, ce i-am mai adăuga noi pentru a o face
perfectă? Se va spune: natura binelui; şi aceasta este şi teoria mea, dar este vorba
acum nu de bine ca o cauză, dar ca un atribut al vieţii...
S-a spus adesea că viaţa perfectă, adevărată şi reală există în această natură a
inteligenţei, că toate celelalte vieţi sunt imperfecte, că ele sunt imaginea vieţii
perfecte, că ele nu sunt viaţa în plenitudinea ei şi în puritatea ei, că sunt, tot atât,
contrariul vieţii. Să spunem acum, ca să rezumăm, că, fiindcă toate fiinţele vii derivă
dintr-un principiu unic, şi fiindcă ele nu posedă viaţa într-un grad egal, trebuie ca
acest principiu să fie viaţa primă şi viaţa completă.
Dacă, deci, omul este capabil de a poseda viaţa completă, el este totodată capabil
de a fi fericit; altfel fericirea ar fi rezervată zeilor, fiindcă ei ar poseda singuri o viaţă
de acest fel. Dar pentru că noi afirmăm că fericirea există şi la oameni, trebuie să
cercetăm în ce fel există ea. În felul următor: omul are viaţa completă, când el posedă
nu numai viaţa simţurilor, dar facultatea de a raţiona, şi inteligenţa adevărată... Dar
posedă el această viaţă, cum posezi un lucru diferit de tine însuţi? Nu fiindcă nu
există nici un om care să nu o posede sau în putinţă (posibilitate) sau în act (dacă el o
posedă în act noi spunem că este fericit). Vom spune noi că această formă de viaţă,
această viaţă completă este în el ca o parte a lui însuşi? Să distingem: ceilalţi oameni
o posedă într-adevăr ca o parte din ei înşişi, fiindcă o posedă numai în putinţă (ca
posibilitate). Dar omul fericit este omul care de acum înainte este, în act, această viaţă
însăşi: acela care a intrat în ea până a se identifica cu ea. De acum, celelalte lucruri nu
fac decât să-l înconjure, fără ca să se poată spune că sunt părţi ale lui însuşi, fiindcă el
încetează de a le voi şi ele nu ar putea să adere la el decât prin efectul voinţei sale. Ce
191