etica profesionala

sufletului de corp. Nu se va teme de această separare acela căruia îi place să fie izolat de
corp. Măreţia din suflet este dispreţul lucrurilor din lumea aceasta. Prudenţa este
gândirea care se întoarce de la lucrurile din lumea aceasta şi conduce sufletul către ce
este înalt. Sufletul, odată purificat, devine deci o formă, o raţiune. El devine incorporal,
intelectual, el aparţine în întregime divinului, în care este izvorul frumuseţii, şi de unde
vin toate lucrurile de acelaşi gen. Deci sufletul redus la inteligenţă este cu atât mai
frumos; dar inteligenţa şi ceea ce vine din ea este pentru suflet o frumuseţe proprie şi nu
străină, fiindcă sufletul este atunci într-adevăr izolat. De aceea se spune cu dreptate că
binele şi frumuseţea sufletului constau în a se face asemenea lui Dumnezeu, fiindcă de la
Dumnezeu vine frumosul şi tot ceea ce constituie domeniul realităţii.
Trebuie, deci, să ne urcăm către Bine, către care tind toate sufletele. Dacă l-ai
văzut, ştii ceea ce vreau să spun şi în ce sens este el frumos. Ca Bine el este dorit şi
dorinţa tinde către el. Dar îl obţin numai acei care se înalţă către regiunea superioară,
care se întorc către el şi se desfac de vestmintele pe care le-au îmbrăcat în decăderea
lor, tot aşa cum cei care se înalţă către sanctuarul templelor trebuie să se purifice şi
să-şi lase îmbrăcămintea veche...
Dacă această fiinţă (Dumnezeu) este văzută, ce dragoste şi ce dorinţă vom
resimţi noi, vrând să ne unim cu el! Ce mirare, însoţită de plăceri! Căci acela care nu
1-a văzut încă poate să tindă către el ca şi către un bine. Dar aparţine aceluia care l-a
văzut de a-l iubi pentru frumuseţea lui, de a fi plin de teamă şi de neplăceri, într-o
înmărmurire binefăcătoare...
Dacă l-am vedea pe el, care dă frumuseţea tuturor lucrurilor, dar care o dă rămânând
în el însuşi, şi care nu primeşte nimica în el, dacă am rămâne în contemplaţie
bucurându-ne de el, ce frumuseţe ar lipsi încă?... Aci se impune sufletului cea mai
mare şi mai supremă luptă în care el îşi dă tot efortul său.
Ce vede, deci, acest ochi interior? La deşteptarea sa, el nu poate vedea obiectele
strălucitoare. Trebuie să obişnuieşti sufletul însuşi a vedea mai întâi îndeletnicirile
frumoase, apoi, operele frumoase, nu pe acelea pe care le execută artele, dar pe acelea
ale oamenilor de bine. Trebuie văzut apoi sufletul celor care realizează fapte
frumoase. Cum putem să vedem această frumuseţe a sufletului bun? Revino în tine
însuţi şi priveşte: dacă tu nu vezi încă frumuseţea din tine, fă ca sculptorul unei statui
care trebuie să devie frumoasă: el mai scoate o parte din ea, freacă, dă luciu, şterge
până ce face să se vadă liniile frumoase în marmoră. Ca şi el, dă la o parte ce este de
prisos, ridică ce este strâmb (oblic), curăţă ce este întunecat pentru a-l face strălucitor
şi nu înceta de a sculpta statuia ta proprie până ce strălucirea divină a virtuţii se
manifestă, până ce vezi temperanţa domnind pe un tron sfânt. Ai devenit tu acela?
Vezi tu aceea? Ai cu tine însuţi raporturi pure, fără nici un obstacol la unificarea ta
însuţi, fără ca nimica altul să fie amestecat în interior cu tine însuţi? Eşti tu o lumină
adevărată - nu o lumină de dimensiuni şi de forme care se pot măsura, care poate
creşte sau scădea, indiferent în mărime, dar o lumină absolut fără măsură, fiindcă eşti
superioară oricărei măsuri şi oricărei mărimi, cantităţi? Te vezi tu în starea aceasta?
Ai devenit atunci o viziune; ai încredere în tine! Chiar rămânând aici, tu te-ai ridicat
şi nu mai ai nevoie de călăuză; fixează-ţi privirea ta şi vezi.
Enn. 1,6.
190