etica profesionala

Trebuie deci să vă întrebaţi şi care este opera dragostei pentru lucrurile
care sunt ne-sensibile. Ce vă face să simţiţi aceste „frumoase îndeletniciri”
despre care vorbim, caracterele frumoase, moravurile temperate şi, în general,
actele şi dispoziţiile frumoase şi frumuseţea sufletului şi văzând în voi înşivă
frumuseţea voastră interioară, ce simţiţi voi? Ce este acea beţie, acea emoţie,
acea dorinţă de a fi cu voi înşivă, reculegându-vă în voi înşivă şi în afară de
corp? Căci aceasta este ceea ce simt adevăraţii îndrăgostiţi. Şi cu privire la ce o simt
ei? Nu cu prilejul unei forme, al unei culori, al unei mărimi, ci în raport cu sufletul,
care este fără culoare şi în care luceşte, invizibil, strălucirea temperanţei şi a celorlalte
virtuţi; o simţiţi, văzând în voi înşivă sau contemplând în altul măreţia de suflet, - un
caracter drept, puritatea moravurilor, curajul pe o faţă decisă, gravitatea, acel respect de
sine însuşi care se răspândeşte într-un suflet calm, senin, impasibil şi deasupra tuturora,
strălucirea inteligenţei, care este de esenţă divină. Deci având pentru toate aceste lucruri
înclinaţie şi dragoste, în ce sens vom spune noi că sunt ele frumoase? Căci ele sunt
faimoase în mod vizibil şi oricine le vede afirmă că sunt realităţi adevărate.
Dar ce sunt aceste realităţi? Frumoase fără îndoială, dar raţiunea mai doreşte încă să
ştie ceea ce ele sunt încât fac sufletul amabil. Ce străluceşte deci asupra tuturor virtuţilor
ca o lumină? O vom spune noi prin opoziţie, legându-le de contrariile lor, de urâţenia
sufletului? Căci ar fi poate util obiectului cercetării noastre de a şti ceea ce este urâţenia
şi de ce ea se manifestă. Fie, deci, un suflet urât, netemperat şi nedrept; el este plin de
dorinţe numeroase şi de cea mai mare nelinişte; este temător de laşitate, este invidios
prin micime; el gândeşte bine - dar nu se gândeşte decât la lucruri pieritoare şi joase,
totdeauna înclinat către plăceri necurate, trăind viaţa pasiunilor corporale; el îşi găseşte
fericirea sa în urâţenie. Nu vom spune atunci că această urâţenie însăşi a apărut în el ca
un rău dobândit, care îl pângăreşte, îl face impur şi amestecă cu ele cele mai mari rele, în
aşa fel încât viaţa şi senzaţiile sale au pierdut puritatea lor? El duce o viaţă întunecată
prin amestecul răului, o viaţă amestecată în parte cu moartea. El nu mai vede ceea ce un
suflet trebuie să vadă, nu-i mai este permis de a mai rămâne în el însuşi pentru că este
fără încetare atras către regiunea exterioară, inferioară şi obscură. Impur, dus în toate
părţile de atracţia obiectelor sensibile, conţinând multe elemente corporale amestecate în
el, având în el multă materie şi primind o formă diferită de el, el se modifică prin acest
amestec cu ce e inferior. Este ca şi cum un om vârât în noroiul unei mocirle nu ar mai
arăta frumuseţea sa şi nu s-ar mai vedea din el decât noroiul cu care este uns; urâţenia a
ajuns prin el, prin adăugarea unui element străin şi, dacă el trebuie să redevie frumos,
lucrul lui va fi de a se spăla şi de a se curăţa pentru a fi ceea ce este. Vom avea dreptate
să spunem, deci, că urâţenia sufletului vine din acest amestec, din această fuziune şi din
această înclinare către corp şi materie. Urâţenia pentru suflet este de a nu fi nici curat,
nici pur, tot aşa cum aurul este plin de pământ. Dacă scoatem acest pământ, rămâne
aurul; el este frumos când îl izolăm de celelalte materii şi este singur cu el însuşi. În
acelaşi fel, sufletul, izolat de dorinţele care vin de la corp, cu care el are o legătură prea
strânsă, scăpat de celelalte pasiuni, purificat de ceea ce conţine când este materializat şi
rămas singur, îşi lasă toată urâţenia lui care îi vine dintr-o natură diferită de el.
Căci, după o vorbire veche, cumpătarea, curajul, orice virtute şi prudenţă ea însăşi
sunt purificări... în ce constă adevărata cumpătare, dacă nu în a nu se uni cu plăcerile
corpului...? Curajul constă în a nu te teme de moarte. Însă moartea este separarea
189