etica profesionala

de noi, nu ne mai rămâne nici un motiv să învinovăţim divinitatea ori să nutrim
sentimente de vrăjmăşie contra vreunui om.
Încearcă mai întâi să-i convingi pe alţii! Oricum, împlineşte-ţi datoriile dreptăţii
şi ale raţiunii, chiar împotriva voinţei lor. Dacă însă cineva ţi se opune cu violenţă,
atunci retrage-te spre mulţumirea de tine şi la liniştea sufletului tău şi slujeşte-te de
opoziţiunea acea spre desfăşurarea altei virtuţi. Gândeşte-te că tu năzuiai numai în
mod condiţional la ceva şi că nu lindeai la ceva imposibil. Către ce anume? Tocmai
către o asemenea determinare a voinţei. Pe aceasta o realizezi chiar dacă ţelul spre
care înaintezi rămâne neîmplinit. Nu te îngriji de viitor! Oricum, odată tot o să-l
atingi, când va fi să fie, înarmat cu aceeaşi inteligenţă care te slujeşte în prezent.
Tot ce există este întreţesut laolaltă ca prin nişte legături sfinte. Aproape nici un
lucru nu e străin de celelalte. Toate creaturile sunt coordonate laolaltă şi tind la
armonia aceleiaşi lumi. Compusă din toate aceste corpuri există o lume, un
Dumnezeu atoatepătrunzător, o substanţă materială, o lege, o raţiune, comună tuturor
fiinţelor conştiente, şi un adevăr, precum mai există şi un ideal de perfecţiune pentru
toate fiinţele acestea înrudite şi împărtăşite din aceeaşi conştiinţă universală.
Faptele naturale ale unei creaturi conştiente sunt de asemenea conştiente.
Trebuie să stăm singuri drepţi, fără să ne sprijine cineva.
Este un privilegiu al profesionalului, de a iubi chiar pe aceia care îl fac să sufere.
Ajungem la o asemenea perfecţiune dacă ne gândim că profesionalii aceştia sunt de
un neam cu noi, că ei păcătuiesc din neştiinţă şi fără voia lor, că şi tu şi ei veţi muri
nu peste lungă vreme, şi mai presus de orice, că vrăjmaşul tău nu te-a vătămat. Căci
nu ţi-a alterat raţiunea conducătoare din tine.
Neîmpiedicat să-ţi petreci viaţa ta în cea mai desăvârşită linişte sufletească, chiar
dacă toţi profesionalii ar ridica nestânjeniţi strigăte contra ta, ba chiar dacă fiarele ţiar
sfâşia membrele slabe ale învelişului de carne al trupului tău. Căci ce poate să
împiedice sufletul tău gânditor de a-şi păstra seninătatea deplină chiar în aceste
condiţii contrare, dându-şi socoteală just de situaţii, slujindu-se cu folos de prilejurile
ce întâmpină? Mintea să zică întâmplării: „În fiinţa ta intimă eşti doar atât, deşi apari
drept altceva în opinia oamenilor”; şi Folosinţa să spună Prilejului: „Tocmai pe tine te
căutam; căci totdeauna prezentul îmi oferă materie pentru realizarea unei destoinicii
inteligente şi de utilitate publică, şi trebuie să-mi dea îndemnul de a-mi împlini
îndatoririle mele faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Căci orice întâmpin stă în
legătura cea mai strânsă eu Dumnezeu sau cu omul, şi prin urmare nu este ceva
nemaipomenit sau greu de rezolvat, ci dimpotrivă fenomene cunoscute şi uşoare.
Fiecare fiinţă naturală este mulţumită când merge bine pe calea sa; dar o fiinţă
înzestrată cu raţiune merge bine când ea nu primeşte în şirul ideilor sale nici un
neadevăr sau vreo incertitudine, când îşi îndreaptă pornirile sale numai spre fapte de
folos public, când îşi cârmuieşte înclinaţiile şi aversiunile sale numai spre lucrurile ce
depind de noi, şi dacă primeşte cu voie bună orice întâmpină din partea soartei ce i-a
hărăzit-o natura. Căci ea (fiinţa naturală) nu este decât o parte din natură precum şi
frunza nu este decât o parte din plantă, totuşi cu deosebirea că frunza este o parte a
unei naturi lipsite de sentimente, neînzestrate cu raţiune, supusă obstacolelor, pe
când natura omenească este o parte a unei naturi, ce învinge toate obstacolele,
unei naturi înzestrate cu raţiune şi dreptate, întrucât ea îngăduie fiecărei fiinţe, în
184