etica profesionala

De vreme ce toţi avem parte de inteligenţă, ne este comună tuturor raţiunea, în
virtutea căreia suntem fiinţe raţionale; dacă este aşa, atunci avem toţi parte şi de
glasul care ne prescrie ce trebuie şi ce nu trebuie să facem; dacă aşa este, apoi toţi
avem şi o lege obştească; dacă aşa este, atunci suntem concetăţeni laolaltă şi
convieţuim sub aceeaşi ocârmuire. Atunci lumea nu este oarecum decât oraşul nostru;
căci pe care alt Stat al tuturor l-ar putea numi cineva, în care întregul gen uman să
aibă aceleaşi legi? Tocmai de aceea de la Statul acesta al tuturor oamenilor ne vine
nouă judecata, raţiunea şi puterea legislativă, sau de unde dintr-alt loc? Căci precum
elementul pământesc din mine s-a desfăcut din anumite părţi ale pământului, înainte
de a se încorpora în mine, şi umezeala dintr-o altă materie, şi răsufletul, pe care-l
respir, şi caldul şi principiul de foc, fiecare provin din anumite izvoare proprii, căci
din nimic nu se creează nimic, şi iarăşi din ceva nu devine nimic; tot astfel şi puterea
de cugetare, natural că izvorăşte de undeva.
Trebuie să fii totdeauna gata la două atitudini: întâi, să faci numai ceea ce
regeasca legiuitoare, care este raţiunea, îţi insuflă spre binele oamenilor, şi al
doilea, să-ţi schimbi părerea ta, anume de îndată ce cineva te determină la pasul
acesta, prin faptul că-ţi corectează această părere. Această schimbare de părere
însă trebuie să pornească totdeauna numai de la convingerea că ea este justă,
sau de folos obştesc, sau ceva asemenea, nicidecum însă din motivul că ne
aşteptăm de la ea la plăceri sau la glorie.
„Mărgineşte activitatea ta la puţine lucruri, zice Democrit, dacă vrei să fii cu
sufletul liniştit.” Poate că ar fi mai bine să zicem: Fă ceea ce este necesar şi ceea ce
porunceşte raţiunea unei fiinţe menite din natură pentru viaţa socială, şi astfel precum ea
porunceşte; această atitudine ne procură nu numai mulţumirea datorită faptelor drepte ci
şi aceea ce rezultă dintr-o activitate mărginită. Într-adevăr, dacă am da deoparte ce nu
este necesar din vorbele şi faptele noastre, am avea mai mult timp liber şi mai puţină
nelinişte. Aşadar, întreabă-te la toată lucrarea: nu cumva asta face parte din lucrările
netrebuincioase? Însă nu numai faptele nefolositoare, ci chiar gândurile nefolositoare
trebuie să le înlăturăm; căci acestea din urmă sunt pricina faptelor de prisos.
Fii ca o stâncă, de care valurile se sfarmă întruna: ea stă neclintită şi domoleşte
furia valurilor ce spumegă în jurul ei. „Nenorocitul de mine”, zice oarecine, „că
tocmai eu a trebuit să păţesc aşa!” Nu aşa! Ci spune-ţi: „ce fericit sunt, că, cu toată
năpasta aceasta, rămân senin, nici încovoiat de către prezent şi nici neliniştit din
cauza viitorului! Acelaşi lucru s-ar fi putut întâmpla oricui altuia, ca şi mie, însă nu
oricine ar fi fost în stare să-l îndure fără mâhnire. Acum de ce ar fi năpasta aceea o
nenorocire mai degrabă decât atitudinea aceasta o fericire? Se poate oare numi, în
principiu, o nenorocire evenimentul care nu lasă neîmplinit scopul final al naturii
profesionalului, ori ţi se pare că contrazice natura profesionalului aceea ce nu este
contra voinţei naturii sale? Dar ce este voinţa aceasta? O cunoşti. Oare năpastele ce
întâmpini le împiedică să fii drept, mărinimos, chibzuit, cuminte, prevăzător în
judecată, fără vicleşug, măsurat, liber, toate însuşiri, a căror posesiune alcătuieşte
caracteristica naturii omeneşti? Adu-ţi aminte aşadar în orice prilej ce ar putea să-ţi
pricinuiască mâhnire, să-ţi cauţi refugiul în adevărul acesta: păţania aceasta nu e o
nenorocire, Ci din contra un bine, dacă o suporţi cu nobil curaj.
Nu te dezgusta, nu lăsa să-ţi scadă zelul şi curajul, dacă nu reuşeşti pe deplin
182