etica profesionala

Providenţă. Toate faptele îşi au originea de la Providenţă. Cu aceasta se leagă atât
necesitatea, precum şi ceea ce este folositor universului, şi din care tu eşti o parte.
Ceea ce este în acord cu marele tot, şi ceea ce contribuie la păstrarea orânduielii
lumii, este un bine pentru fiecare parte a naturii. Armonia lumii se păstrează, atât prin
mijlocul prefacerii elementelor materiale, cât şi a corpurilor alcătuite din ele. Aceasta
să-ţi fie de ajuns, adevărul acesta să-ţi slujească totdeauna drept învăţătură. Alungă
setea de citit ca să nu mori mormăind, ci cu o adevărată pace sufletească şi cu inima
plină de recunoştinţă către zei.
Nu uita nici un moment care este natura universului şi în ce fel este a ta
proprie, ce legătură este între aceasta şi aceea şi ce fel de parte alcătuitoare eşti tu şi
din care întreg, şi în urmă ţine mereu minte că nimeni nu te poate împiedica să faci
sau să zici, ceea ce este în concordanţă cu natura, din care tu însuţi eşti o parte.
Cât de repede pier toate lucrurile! În lume, înşişi profesionalii, în timp, amintirea
lor! Ce sunt oare toate senzaţiile noastre, mai ales excitaţiile noastre de plăcere şi
durerile noastre dătătoare de groază, şi, în sfârşit, lucrurile, care din pricina măreţiei
lor aparente ne smulg strigăte de admiraţie; cât de neînsemnate şi vrednice de scârbă,
cât de josnice, de şubrede, de pieritoare! Omul gânditor se cuvine să cugete la
aceasta. Şi chiar aceia, ale căror păreri şi cuvinte dau gloria, cine sunt ei? Ce este
moartea? Dacă o privim numai în ea însăşi, şi desfacem cugetul nostru de ea, ideile
legate de ea în închipuirea noastră, nu vom vedea în moarte decât un efect al naturii.
Însă cine se teme de un efect al naturii, este copil. Ba încă, moartea nu este numai un
efect al naturii, ci este chiar o acţiune binefăcătoare pentru natură. Consideră, în
sfârşit, în ce mod şi prin care parte a fiinţei sale stă omul în atingere cu Dumnezeu şi
în ce stare se află părticica aceasta a profesionalului.
Dacă găseşte în viaţa omenească ceva ce stă mai presus de dreptate, adevăr,
cumpătare, curaj, într-un cuvânt, decât un suflet, care relativ la faptele sale raţionale este
mulţumit de sine însuşi şi care cu privire la întâmplările, ce nu sunt în puterea sa, este
resemnat faţă de destinul său; dacă, repet încă o dată, găseşti ceva mai bun, îndreaptă-te
spre acest bun, cu toată puterea sufletului tău şi desfătează-te cu acest bine suprem. Dacă
însă privirii tale nu i se arată nimic mai bun ca spiritul, ce locuieşte în tine, care s-a făcut
stăpân peste poftele sale proprii, şi care îşi dă exact socoteală despre toate cugetările sale,
care, cum zicea Socrate, se smulge de sub dominaţia senzualităţii, se supune conducerii
zeilor şi consacră îngrijirea sa oamenilor, dacă toate celelalte lucruri ţi se par
neînsemnate şi fără preţ, atunci nu da întâietate nici unui alt lucru. Căci dacă te-ai lăsat
odată târât, nu mai stă în puterea ta să te eliberezi iarăşi, şi să dai preferinţă unicului bine
care într-adevăr este al tău propriu. Nu este în nici un chip îngăduit să pui pe aceeaşi
treaptă cu binele acela, care se referă la raţiune şi la fapte, ceva străin, ca lauda
mulţimii, sau dominaţia, sau bogăţia, sau plăcerea simţurilor. Toate lucrurile
acestea, chiar dacă, pentru un timp, par a se potrivi cu viaţa noastră, vor dobândi apoi
supremaţia şi ne vor abate de la calea dreaptă. Alege, dară, îţi spun, fără şovăială, binele
suprem. Şi ţine-te ferm cu toată puterea de el. Binele suprem este ceea ce-i folositor.
Formează-ţi cu îngrijire judecata. Acesta este mijlocul cel mai eficace, ca să nu
se ivească în mintea ta păreri ce sunt în contradicţie cu natura şi totdeodată cu
fiinţa înzestrată cu raţiune. Raţiunea ne prescrie; A ne abţine de la orice pripire în
judecăţile noastre, a fi binevoitor faţă de oameni, şi a asculta de poruncile zeilor.
180